Frivolități târzii

Share

I-a lipsit un dram de noroc lui Constantin Stoiciu. Să spunem repede că fostul redactor de la România literară” și „Contemporanul”, omul talentat din industria cinematografică românească de până la finele anilor șaptezeci, și-a petrecut viața ca un scenariu de film. După 35 de ani de exil canadian, premiatul la Cannes din 1967 (pentru scenariu) rămâne pentru cititorul român mai degrabă un discret – ca să nu zic un cvasinecunoscut. Deși, la vremea debutului literar, Constantin Stoiciu impresionează. Stilul lui are întotdeauna vitalitate, iar imaginarul esențial nu duce lipsă de prospețime. După cum ansamblul cinematografic expune ficțiunile scrise. Toate datele îl indicau un candidat serios la viața tihnită, de succes.

De mult mai mare interes se anunță activitatea din exilul imediat. Ironia devine satiră, echilibrul alunecă în vehemență. La aproape 80 de ani, autorul nu mai face concesii. Privește deopotrivă viața și ficțiunea cu densitate critică.

În tot ce scrie, Constantin Stoiciu ține la contactul preliminar cu un cititor ideal. Avertismente, prologuri ale autorului, motto-uri expresive întâmpină adeseori cititorul. În Viața e o plimbare cu pălăria pe cap (2014) găsim chiar un triplu avertisment. Autobiografic, ficțional și intertextual. Autorul diluează ghinionul din viața reală în personajul Timotei, moștenitorul unei averi ce-l obligă să participe brusc la alt statut social. Fără succes. Urmează satira lumii românești postdecembriste, cu tipologii arhicunoscute. Liniile simbolice sunt îngroșate până cedează, relațiile inter și intratextuale fermentau strategic. Căci pentru Constantin Stoiciu nu există deznodământ fericit în România capitalistă. Dramele intense, trădările și jocurile duble sunt la ordinea zilei. Nu lipsește jucătorul mereu activ, Securitatea – întreținută prin interpuși neocapitaliști, nu mai puțini ingenioși și capabili să răstoarne ordinea imaginației sociale.

Întotdeauna în proza lui Constantin Stoiciu un suprapersonaj veghează în așteptare: singurătatea. Scriitorul româno-canadian aglomerează cu migală o lume cu unicul scop de-a o goli brusc. Pentru a face loc singurătății. Constantin Stoiciu se ambiționează să scrie o cronică a României într-un postcomunism relativ, căci legăturile cu trecutul sunt mai insidioase decât ne-am imaginat. Lumea unei imposturi cumplite, generalizate – căci nu altfel este țara pe care Constantin Stoiciu o analizează meticulos de la depărtare. Dacă însă Timotei se autoexclude din smintirea ei, Angelo – protagonistul celui mai recent roman al autorului, Aroma păcatului divin – parcurge trei nivele de semnificație fără legătură directă cu cercurile unui infern social-caricatural (cum citeam în romanul precedent). De astă dată, Constantin Stoiciu scrie cronica purgatorială „la zi” a lumii românești, având doar nevoie de un intrus. Iar Angelo, agentul de succes al polițelor de viață din străinătate, se trezește el însuși folosit de noul sistem românesc. Expatul cu gânduri de erou angelic devine clovnul societății.

Cele trei niveluri de semnificație ale romanului Aroma păcatului divin au tot atâtea prelungiri parabolice și satirice.

La primul nivel, Constantin Stoiciu introduce istoria unui erotoman. De fapt, un Don Juan cu pretenții de Casanova aflat la vârsta critică a maturității, cu evidente – și dezolante – episoade de andropauză. Repatrierea, temporară, din Canada, are un prim scop formal: revederea Simonei, fiica rezultată dintr-o căsnicie neclară, cu sentimente nerevendicate până la capăt. Camelia și Angelo se despart din ambiție, nu din incompatibilitate. Le vor urma impreciziile Simona și Theo, logodnicul.

Toți eroii lui Constantin Stoiciu sunt căutătorii unui sens secund pe căi diferite. Pentru ca la final să descopere că dependența de celălalt depășește escala impetuoasă a tinereții. Psihologia de cuplu în proza lui Stoiciu mizează pe ocolurile necesare. Din care dramele mici și mari nu lipsesc. Sunt obligatorii.

La un alt nivel, romanul erotic lasă loc celui social. Cu lumea românească reconstituită prin biografii concentrate ale protagoniștilor, de dinainte și de după 1989. Fauna Bucureștiului, dar și psihologia colectivă sunt preocupări statornice ale autorului. Îl atrage „voluptatea balcanică” a locului, unde conviețuiesc, la diverse temperaturi, personaje din trecutul comunist și altele, reinventate, dar cu fidelitatea agățată în epoca trecută.

În fine, la al treilea nivel, romanul politic ocupă întregul imaginar. Acesta deturnează atenția de la vânătoarea erotică, ezitantă, a eroului, și îl transformă, printr-o ironie a sorții, în sosia unui comic dispărut din memoria colectivă, dar reactivat ca travestit mediatic. Gestul lui, mai degrabă întâmplător decât umanist, coagulează reacții ce duc chiar la căderea Guvernului. Nu mai e „Colectiv” aici, dar uciderea unui câine e pretextul revoltelor sociale cu schimbări nu greu de recunoscut. Reapariția unui comic-disident (ce parodia cuplul dictatorilor) îl transformă brusc într-un Mesia al momentului – manipulat eficient de Securitatea revopsită.

Un personaj obișnuit să organizeze din umbră mersul istoriei este anchetatorul Petrulea – cu implicații până la procesul Ceaușeștilor, deghizat după Revoluție în notar public. Teoriile prietenului-psiholog al lui Angelo virează întotdeauna spre erotomanie: dominantă în roman este ideea că păcatul, prin memoria trupului femeii, de la începutul timpului, e definitiv. Amintirea bărbatului nu e nici socială, nici ideologie, creație sau orice altceva. Cât memoria căderii în trup, reactivată cu fiece nouă aromă feminină „de păcat divin”. Trebuie spus că memoria funcționează proustian în roman doar cu privire la colecția de Eve. Nimic substanțial, însă. Doar capricii cu senzația pasagerului. A provizoratului comod. Fără interogații. Numai finalul schimbă greutățile simbolice: bătrânețea trupului întinerește vechile pasiuni.

Angelo al lui Stoiciu aparține stirpei lui Barbarius, protagonistul lui Constantin Țoiu.

Așa cum spune și titlul, Aroma păcatului divin este romanul unui prizonier al femeilor, nevindecat de amintiri colecționate vicios. „O carte a eșecurilor”, cum bine observă Ioan Holban în Prefață. Constantin Stoiciu construiește alternativ două universuri. Unul al trecutului lascivității și al crimelor pasionale și un prezent în care triunghiurile amoroase confirmă un fel de beatificare caricaturală a protagonistului. În prezentul erotic și politic, consilierul de Stat Adigabi Clăpătescu, amețit de megalomanie, împarte cu Angelo pe Carmen. Cum procedase pe vremuri și cu Anemona, alături de pictorul Virgil Repan – stabilind, totodată, adversități de dominație între maestru și ucenic. Dublate de intrigi polițiste, labirinturile erotice au și excesele lor, nu mai puțin scandaloase. De pildă, libertinul Petrulea crește o Lolită („Gioconda Balcanilor”), asigurându-și noua captivitate a simțurilor.

Îngerul hazardului, cum se prezintă Angelo, crede mai mult decât în iubire în predestinarea celui care, întors după aproape 40 de ani de exil, va da o șansă istoriei autentice. Din vehicul providențial, el se trezește, cum spuneam, marionetă a Securității – ghidată de generalul Sorinel. Erou fără voie, sacrificat parodic, Angelo produce în final încurcătura (simbolică) știută: anume că istoria rămâne o iluzie ontologică. Căderea în trup de altădată a colecționarului de arome trupești se încheie cu altă cădere în istorie: a îngerului prăbușit în infernul bucureștean al tranziției.

Singura viață în proza lui Constantin Stoiciu este cea amoroasă. Confundarea lui Angelo cu Celălalt, comicul Mimi de altădată, are valabilitate într-un singur sens: psihologia românilor, cum spune Petrulea, este una de imitatori, iar „maimuțăreala e singura noastră originalitate”. Având în centru „prototipul bărbatului român din vremurile trecute”, spectacolul necesar se montează în mijlocul hazardului. „Nu există nimic care să nu fie politic” (Passolini) și reinterpretarea lui Constantin Stoiciu – „sexul este o chestiune politică” – vor fi devansate de teoria spectacolului ca specific românesc, singurul care urnește istoria în direcția agreată, nicidecum naturală.

Constantin Stoiciu ramifică intrigile și nucleele amoroase direct proporțional cu cele detectivistice. În Aroma păcatului divin, suspansul dispariției, al morții și regăsirii unei iubiri amânate se amestecă în pasta unui prezent caleidoscopic. Recuzita este multietajată alegoric. Căci poveștile întretăiate în roman tolerează unica realitate, permanent reînviată: frivolitatea. Nimeni și nimic nu i se sustrage; iar totul stă sub influența miresmelor – un motiv, de altfel, recurent în proza lui Constantin Stoiciu. Farmecul scriiturii lui Constantin Stoiciu vine din felul cum ficțiunea iubirii provoacă verosimilul social și invers: contagiunea ficțiunii sociale recuperează adevărul erotic.

Thriller politic și amoros, căutare asiduă a istoriei vii și a păcatului autentic, Aroma păcatului divin este o parabolă a căderii vechi în istoria nouă. Constantin Stoiciu posedă extraordinare intuiții polemice într-un singur labirint uman.

 

Marius Miheț

(„România literară”, nr. 14/ 23 martie 2018)

Setting

Layout

reset default