Fresca unui nou topos literar

Share

După primele două cărţi de proză artistică („Poştalionul”, 2014, şi „Proprietarii de amintiri”, 2015), Lina Codreanu revine cu un roman, „Chemarea apelor” (Junimea, 2017, 158 pag.), o scriere când realistă, când fantastică, încărcată de poezie, învăluită într-un halou sadovenian şi totuşi purtând puternica amprentă a originalităţii.

Se întâmplă foarte multe în romanul Linei Codreanu (nimic spectaculos, fapte mărunte, ce ţin de „istoria” fiecărui personaj ori familii sau chiar de istoria satului) şi totuşi, dacă te-ai apuca să-l „povesteşti”, constaţi cu. stupoare că nu ai ce „contabiliza” la capitolul întâmplări care să se adune într-un fir epic. în limitele reduse ale spaţiului geografic (Valea Macului, unde „răsăritul începea mai târziu şi apusul curgea mai devreme decât în satele câmpeneşti”, în Mândreşti, satul natal al autoarei) şi al celui literar colcăie puzderie de personaje, fiecare trăgând „trena” propriei vieţi. Dăm aici peste istoria alcoolicei Ileanca şi a fiului său Gică, a celor două surori – Stanca şi Tudora –, a doftoroaiei Burcăneasa şi a nepoatei sale, „spălăcita Nita” (Dumitra), a neamului lui Mistei – nume intrat în topografia locului (Râpa lui Mistei) –, a furturilor din gospodăriile ceva mai înstărite, deci implicit a hoţului „vestit şi nedovedit” Mututin ş.a.m.d.

Nici în privinţa coordonatei temporale nu se pot spune prea multe. Deşi câteva fugare observaţii fixează în actualitate întâmplările (distrugerea fermei avicole, observaţia conform căreia „cei obraznici s-au aşezat în fruntea bucatelor şi nu se mai satură de adunat” ş.a.), atmosfera e una sadoveniană, atemporală – naratoarea evocă o lume arhaică, departe de civilizaţie. Precum în „Baltagul”, „toate urmau ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult”, iar „rânduielile omului şi ale stihiilor stăruiseră” şi aici, ca şi sub Măgura Tarcăului.

Pe scurt, „Chemarea apelor” este fresca unui sat aflat sub teroarea secetei.

Prima parte (Patimile cănălarilor de sub arşiţa soarelui) e narată în tonalitate elegiacă. Locuri, vieţuitoare, oameni şi plante, chiar obiecte – toate stau sub semnul stingerii, al neputinţei, al degradării, al suferinţei („găinile stăteau într-o rână”, „pisicile şi câinii nu mai aveau putere să se urască, nici să miaune, nici să latre”, câinele Ghidan e „prăfuit şi asaltat de purici”, ştiuleţii sunt „gheboşi şi roşi de şoareci”, scara e „şleampătă”, crengile salcâmului sunt „suferinde”, scaunul e „rablagit”), dar şi al presentimentului primejdiei iminente, strecurat insidios în viaţa de zi cu zi: privind în sus, „se profila coroana sărăcită a salcâmului si coasa atârnând de creangă” [s.m.]. Pentru a alunga urgia secetei, localnicii apelează mai întâi la magia albă, care însă se dovedeşte neputincioasă, iar slujbele preoţilor şi rugăciunile oamenilor rămân fără ecou, apoi la magia neagră – de fapt, la practici milenare, precreştine: două adolescente îndeplinesc ritualul Caloianului – modelează din lut o păpuşă întruchipând un bărbat, rostesc invocaţia („Caloiene, Caloiene,/ Desferecă porţile/ De porneşte ploile…” ş.a.m.d.), aruncă „păpuşa de clisă” într-o fântână (singurul loc în care se mai găsea un strop de apă), eludând o etapă din ritualul folcloric (îngroparea în pământ, ceea ce ar fi însemnat „să mai aştepte trei zile să-l dezgroape”), rostesc apoi şi altă invocaţie a ploii („Paparudă-rudă,/ Vino de ne udă,/ Cu ploiţă-ploaie,/ Să curgă şiroaie…”).

„Amestecătura asta de credinţă şi magie le menţinea un echilibru sigur în depăşirea necazurilor, le dădea puterea să iasă din încurcături” – va „teoretiza” în partea a doua prozatoarea, referindu-se la practicile sătenilor –, iar cititorul va continua să se gândească la lumea Vitoriei Lipan.

Aşa cum copilele-vrăciţe „încă nu înţelegeau că participau nu la un joc, ci că intrau în poveste”, nici cititorul nu înţelege de îndată această intrare/ pătrundere în altă realitate: „vedeniile dădeau târcoale şi se înşurubau în realitate”. Subtilă atenţionare în finalul primei părţi!

Partea a doua (Desfacerea ploilor peste Valea Macului) narează „desferecarea” apelor, pură coincidenţă s-ar părea, şi nicidecum urmare a gestului ritualic îndeplinit de săteni. Dezlănţuirea naturii este relatată gradat, începând cu „foşnetul scâncitor al frunzelor de salcâm”, apoi cu un „şuvoi vântos”, „o zgârietură luminoasă ca sârma ghimpată”, „bubuitura năprasnică”, „alt zigzag de gheară scrijela cerul”, până la ruperea zăgazurilor, când natura îşi iese din ţâţâni, îşi cere tributul de vieţi omeneşti. Şi iată că prevestirea primejdiei din prima parte se materializează: „Un fir scânteios coborî în spirală pe vârful salcâmului de lângă plita Stancăi, despicându-l în două. […] Lipsită de sprijin, coada aprinsă a coasei căzu şi ascuţişul lamei desenă în beznă un zigzag ameninţător […] Acolo era mama!”

Cu întâmplările din partea a treia (Omul de apă cu ochi de cenuşă) se intră în anunţata „poveste”, cea fantastică, a „vedeniilor” bine „înşurubate” în realitate. Iar gândul ne duce către teoria eliadescă a camuflării sacrului în profan, condiţia accederii la el fiind – în romanul Linei Codreanu – credinţa în existenţa acestuia: „Trebuie să crezi ca să poţi vedea”.

Caloianul venit la chemarea Nitei se întrupează, devine „om în neom”, „ori poate neom în om”, e „albicios şi sticlos până la transparenţă”, cu „ochi de cenuşă”, rosteşte  un  singur cuvânt – „Apa”. „Părea venit din altă lume”, gândeşte Nita, singura care are o străfulgerare de înţelegere: „«Parcă-i Caloianul nostru»”. „Ştiu, apa te-a adus la noi. […] Eu te-am chemat, Caloiene!” Purtând responsabilitatea acestei „chemări”, tot Nita este cea care îi facilitează Caloianului plecarea din lumea reală în care venise invocat, sub efectul unui descântec, precum Luceafărul eminescian. „…Un caier fumuriu curge ca apa Canalului”, făcând-o pe Nita să constate: „Pe apă a venit, pe apă a plecat…” De fapt, Nita este singura care „vede”, fiindcă este singura care „crede”. Ioana, participantă şi ea la „chemarea apelor”, uitându-se în oglinjoara lăsată de Caloian Nitei, „nu zări decât bagdadia magaziei şi propriul chip”, e drept, schimbat, „lipsit de inocenţa copilărească”: „«Parcă n-aş fi cea de ieri…»”. (Să nu uităm că la origine Caloianul a fost un ritual de iniţiere, pe care însă Ioana imaginată de Lina Codreanu îl ratează!)

Partea a patra (Între dealuri, răsăritul începea mai târziu şi apusul curgea mai devreme) narează revenirea comunităţii din Mândreşti la normalitate. După bucla făcută în existenţa lor de „chemarea apelor”, viaţa reintră în făgaşul normal, asemenea apei retrase în matca ei. Se face bilanţul pagubelor, morţii sunt conduşi pe ultimul drum după ritual, se refac locuinţele pe aceleaşi temelii de-a lungul Canalului (cu morala adiacentă: „se pare că nicio primejdie nu e prea mare, încât omul să se înveţe minte”), se nasc prunci, se sting bătrâni, „trec alte anotimpuri”.

Romanul se încheie rotund, rebrenian, cu aceeaşi imagine din prima parte – în Valea Macului „răsăritul începea mai târziu şi apusul curgea mai devreme, iar ziua era mai scurtă şi viaţa curgea repezit în nesfârşire. Ca apa”.

Ceea ce fascinează în romanul Linei Codreanu este, în primul rând, nu povestea în sine, ci modul cuceritor în care este transpusă în cuvinte. Discursul narativ plonjează în fantastic, în mitologie, într-un loc trimite la basmul cu bătrânii decişi să-şi ia drept copil prima fiinţă întâlnită în cale („Povestea porcului” a lui Ion Creangă), pendulează cu lejeritate între realismul cel mai crud („mirosurile de picioare nespălate cu ale «vânturilor» dosnice provocate de hrana forfotitoare”; copiii „cu mucii uscaţi pe obraji”), lirismul descrierilor şi dialogul alert, încărcat de înţelepciunea senectuţii ori de naivitatea copilărească.

Mă opresc spre ilustrare la descrierea omului de apă cu ochi de cenuşă:

„Dezgolit, omul de apă se decolora de tot… În ochii celor din jur avea ceva comun cu înotătoarele. Îl priveau ca prin sticla unui acvariu imaginar, despre care nu aveau habar cum arată. Membrele lăsau la vedere osatura acoperită cu piele gelatinoasă. De n-ar fi avut puţinul păr ca lâna vineţie pe creştet, credeau ei, i-ar fi văzut creierul mare cu tuburile labirintice. Prin chipul străveziu vedeau pete cenuşii ce marcau găurile ochilor, nasului, gurii, un craniu aidoma celor dese­nate pe steagurile piraţilor. […]… Îi vedeau organele interne ca printr-o sticlă de tărie. Două baloane strâmbe, simetrice, se-nfuriau ritmic asemenea unui burduf cuprins în chingi de nuiele fosforescente, apoi o mingişoară tot dădea să se dezlege de nişte aţişoare care o ţineau în loc.”

Este impresionantă inventivitatea în crearea personajelor – copleşitoare prin număr, asemenea frunzelor şi gâzelor, care se nasc şi mor, neştiute, în ritmurile milenare ale naturii. Oriunde deschizi cartea, e imposibil să nu dai peste cel puţin două personaje (în limbaj didactic episodice de cele mai multe ori, căci personaj „principal” mi se pare a fi numai Caloianul). Iată, de pildă, pag. 13, unde apar Casandra, Pavel, Ghiţă, Stanca, Tasia, Tudora, Anica, ori pag. 74, unde sunt amintiţi Boca, Tiribombă, tata Gheorghe, Gicuţă, Ileanca, moş Tănase, Marghiolita, Tărâţeştii, mam’ Catinca, Pavelina, Vergilă Şchiopul, moş Adam.

Fină cunoscătoare a limbii, stăpânindu-i subtilităţile, Lina Codreanu (profesoară de română!) excelează în găsirea cuvântului/ sintagmei cu putere evocatoare, sugestivă, plastică, vizualizantă (cireada satului „curgea” pe uliţa mare, „casa spânzurată-n malul râpei”, „o cărăruie se opintea să facă legătura cu valea…”, o umbră de femeie „se prelingea pe lângă gard”, „blana pădurii”, „şarpele unui fulger”, „zăpuşeala .pâcloasă şi ghemuită sub colivia orizontului”), mergând către vizual chiar şi atunci când imaginea se adresează auditivului („un huruit sfredeli acalmia instabilă, înşurubându-se pe mijlocul Văii Macului” [s.m.]).

Comparaţiile merg în aceeaşi direcţie a vizualizării („casele bătrâneşti rămăseseră cocoţate ca nişte bufniţe zburătăcite pe şaua celor dealuri”, faţa ţârcovnicului care „de frică, din galben se făcuse alb cu ridurile negre ca hârtia de caiet cu care împacheta lumânările”; „crăpăturile [din albia gârlei] semănau cu călcâiele femeilor, bătucite de umblătură”; Caloianul îşi desface „degetele ca o umbreluţă rămasă numai cu spiţele golaşe”), a materializării abstractului („cuvintele moşului rămăseseră spânzurate în auz ca rufele înşirate pe frânghie la uscat, sus de tot”, „îngrijoraţi pentru un «mâine» lungit şi lăţit ca o turtă pe plita vieţii lor”).

Şi portretele mizează pe forţa evocatoare a câte unui cuvânt/ sintagmă („smiorcăita de Maricica”, „lungana lui Goian”, „fărâma lui Măstăciţă”, „două pâlpâiri de oameni, tuşa Tinca şi bătrânul Codel”, „un zgârci de om”) ori a câte unui gest individualizant (Maricica „ţuguindu-şi buzele până-n vârful nasului”).

Această predilecţie pentru vizual m-a determinat să-i zic romanului „frescă”, iar nu „cronică”! Fresca unui nou topos literar, Valea Macului şi a satului despărţit-unit de Canal, ce se aşază cu cinste alături de povestirile fantastice ale lui Voiculescu, Eliade, Agârbiceanu, Pavel Dan….

Rodica Lăzărescu

(Revista „Ateneu”, Bacău, septembrie 2017)

Setting

Layout

reset default