Frângeri şi răsfrângeri cronice

Share

Nu poţi a-l cunoaşte (cât de cât, şi fără a depăşi fruntariile unei discuţii despre cunoaştere, cunoştinţă, ştiinţă…), nu poţi a-l închipui pe Nicolae Turtureanu în absenţa desfăşurării dantelăriilor cu modele complicate de vorbe, camuflate în textele (aşa-zise) publicistice, presărate de ani buni, fără zgârcenie, în „Ziarul de Iaşi” şi în revistele „Cronica Veche”, „Argeş” şi „Revista Română”, şi adunate în vara fierbinte a anului 2017 într-un op impresionant din colecţia „Memoria clepsidrei” a editurii Junimea (Cronice şi …anacronice, Cuvânt însoţitor de Ioan Holban, Cuvânt de încheiere de Mihaela Grădinariu). Aproape 400 de pagini adăpostesc, în armonie nu uşor de descifrat, analize sofisticate, amintiri necesaredintr-un alt mileniu sau fărâme bogate din efemeritatea zilei de ieri, portrete de prieteni şi de emisiuni radio-TV, de cărţi şi de reviste, poeme care, întreţesute în textele în proză, leagă totul într-un construct unitar, purtând marca inconfundabilă a autorului, una din figurile care au traversat înverşunările unui timp (istoric şi personal) cu armura (uneori împunsă de potrivnice suliţe) învingătorului peste sensibilităţi recunoscute sau nu.

De altfel, Ioan Holban ne avertizează încă de la primele pagini că ne aflăm în faţa unui volum în care spiritul interogativ, iscoditor fără odihnă, îşi găseşte întotdeauna răspunsuri: „Cronice şi… anacronice” este o carte frumoasă, acroşantă în emoţia, lirismul şi mărturisirile unui singuratic, cu o arhitectură fastuoasă, atent elaborată – o carte luminoasă, cu toate umbrele ei, venite din tristeţile şi nostalgiile autorului „optzecist”, unind firele atât de complicate, de teoria literaturii, ale jurnalului intim, confesiunilor şi memoriilor, într-o fermecătoare formulă integratoare

Structura volumului (I. Deveniri, II. Figuri. Legende…, III. Adevărul ca poveste. Ficţiunea ca realitate, IV. Conotaţii, V. (Alt) jurnal de vacanţă) conferă acestuia un aspect cruciform, ale cărui coordonate valorifică în mod personal experienţe de viaţă meşteşugit sublimate.

Primele pagini (Deveniri) convertesc sora mea tristeţea, spaimele, bucuriile peste măsură, lacrimile plânse şi neplânse într-o curgere a sufletului topit, în care copilăria se suprapune, în acest ceas, peste experienţa bărbii de scrum. Spaţiul miraculos al copilăriei, lături de câmpia Jijiei, e casa părintească, reper existenţial de neclintit, cu toate drumurile întortocheate pe care le parcurge scriitorul, cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau neştiinţă, casă rămasă intactă (măcar) în suflet, mereu aşteptând, mereu întru întâmpinarea unei sărbători a reîntoarcerii la matcă. De altfel, cronotopul locului natal e o constantă a creaţiei lui Nicolae Turtureanu, alături de căutarea de sine şi voinţa de a (se) cunoaşte şi de a oferi şi celorlalţi o necosmetizată imagine a sinelui în şi prin scris.

Amintirile se frâng şi se răsfrâng în pagini albe sau scrise deja, anticipând o dorită şi aşteptată (re)naştere miraculoasă pe foaia de hârtie: În mine mă îngrop ca-ntr-un sicriu/ luând – ofrandă – sufletul tău viu.// Vin, dinspre norduri, stoluri-stoluri, ciori,/ Niciuna nu mai poartă noi scrisori,// ci doar se-nvălmăşesc pe cer, vrăjmaş./ (Un alt seism cădea-va pe oraş?) // Şi-mi bat, cu negre aripi, în ferestre, / ironic croncănindu-mă: „Maiestre,/ ţi-ai pregătit bagajele de drum?/ În urma ta rămâne numai scrum -/ c-ai fost mereu părtaş cu Necuratul/ ce şi-a turnat în tine tot păcatul/ şi când credeai că faci şi tu un bine, din el creşteau hulpavice jivine…/ Hai, spune-ţi ruga, cere-n gând iertare,/ că-i lungă coada şi e grabă mare…”// N-am apucat decât un vers să scriu. / Şi a căzut capacul pe sicriu… („De primăvară”).

Confesiunile ulterioare (Figuri. Legende…) alunecă unele într-altele, ca într-o proiecţie circulară a unor portrete construite atent, elemente de temelie ale unei lumi a valorilor autentice, oameni care au ştiut să-şi descopere (la timp…) adevărata vocaţie, oameni care au ars de tot pe altarul unei pasiuni devoratoare, oameni sensibili la durerile şi bucuriile celuilalt, construind şi susţinând punţile trainice ale prieteniei: O prietenie adevărată nu se îngroapă definitiv, nici nu se descompune. Se conservă. Şi e de ajuns un simplu declic spre a o reactiva. Nu, desigur, la intensitatea de altădată, dar cu toate acele componente ale unui muzeu, aproape imaginar, sau ale unui film de epocă, în care te regăseşti, deopotrivă fericit şi stingher.

Figurile (unele, de-acum, deja legendare…) ale prietenilor sunt aureolate cu un nimb de calităţi, desfăşurate în largi spaţii de rezonanţă reciprocă, aşa cum descoperim, de pildă, în paginile dedicate lui Mircea Filip (Prietenia noastră, de nimic tulburată, s-a prefirat în straturile de adâncime, precum ploile care, prin ani, devin izvor. Trebuie doar ca cineva, cumva, să-i dea cep, din strânsoarea pământului.), sau în portretele măiestru izvodite ale lui Corneliu Sturzu, Doru Kalmuski, Val Gheorghiu, Traian Lazăr, Grigore Ilisei, Gheorghe Drăgan, Ioanid Romanescu, Nichita Danilov, Daniel Corbu, Dorin Popa, Bianca Marcovici, Eugen Axinte, Cezar Ivănescu, Dan Giosu, Luca Piţu, Sandu Pascu, Valeriu D. Cotea, mulţi dintre ei vechi sau / şi noi cronicari

Întâlnirile cu cei de aproape sau de departe, posesori, obligatoriu, de vocaţia convivierii, sunt consemnate cu amănunte semnificative, uneori amărui, alteori cu umor savuros (Întâmplându-se acestea, cum vă spusei, într-o joi, / Când ceteam din Cărtărăscul. Dar rămâne între noi. „Levănţel”), dar toate purtând pecetea unei melancolii abil camuflate în (auto)ironie.

Deosebit de interesante sunt şi amintirile / datele / protagoniştii din Istoria secretă a revistelor „Cronica” şi „Cronica Veche”, ultima începută în 2011 (alături de poetul Nicolae Panaite şi inginerul Mihai Pascal, cărora li s-au alăturat apoi o samă de visători entuziaşti), publicaţie care se încăpăţânează să-şi păstreze ştacheta calitativă şi să nu abdice în faţa greutăţilor sau a tentaţiilor felurite.

La fel de încăpăţânat precum revista, Nicolae Turtureanu comunică permanent şi subtil cu scriitori redutabili şi cărţile acestora, indiferent de epoca în care au fost scrise (Adevărul ca poveste. Ficţiunea ca realitate), abordând opera literară din perspective diverse, dar care converg în armonizarea multiplicităţii vocilor într-o simfonie a valorilor, neezitând să penalizeze aspru unele derapaje ale receptării de la criteriul estetic, împărţind drastice amenzi pe impertinenţă.

Căutând mereu echilibrul în coaja subţire dintre adevăr şi irealitate, autorul recompune o altă serie de obraze subţiri, în fapt, file reprezentative dintr-o istorie a rezistenţei prin cultură: Constantin Parascan, Radu Părpăuţă, Viorica S. Constantinescu, Claudia Partole, Dumitru Vacariu, Petru Cimpoeşu, Ioan Florin Stanciu, Dina Hrenciuc, Angela Traian, Mircea Ciubotaru, Carmelia Leonte, Bogdan Ulmu, Florin Constantin Pavlovici, Viorel Savin, Viorel Ilişoi, Adrian Neculau, Nicolae Panaite, Elisabeta Isanos, Cristina Hermeziu.

Cea de-a patra parte a volumului, Conotaţii, adăposteşte, între legea porcăriei universale şi exerciţii de aruncat cu piatra, articole scrise în limba peştilor de un Nicolae Turtureanu puternic marcat de realitatea socială şi politică a vremilor nu întotdeauna faste; desigur, în războiul de implicare totală în viaţa cetăţii se slujeşte de armele specifice: În definitiv, datoria scriitorului nu-i doar de a urca Panta lui Sisif, ci şi de-a se lupta cu morile de vânt

Din carte nu puteau lipsi câteva pagini dintr-un Jurnal nicicând terminat (Alt jurnal de vacanţă), în care memoria afectivă pare să-şi fi găsit un alt spaţiu compensatoriu, în care personajul-autor redescoperă posibilitatea unei noi purificări în casa de hârtie şi poezie: Oraşul nu, nu mă striveşte, nu mă boicotează, nici nu mă acaparează. Mă simt la fel de liber şi de îngrădit, cum altădată în casa şi „natala vâlcioară” a copilăriei. Şi, oricum, ceea ce trăiesc, ceea ce simt, starea mea de spirit, aici în oraş sau oriunde, îşi află mai uşor cuvântul în vers decât în proză. Aşa încât mă trezesc scriind

Întregul volum este, de fapt, un pretext pentru un autoportret din care nu lipsesc obsesii, vulnerabilităţi, balansuri pe sârma tăioasă a îndoielilor, aderenţe la umbre şi penumbre pe sub bolţi reci sau calde, ori sincerităţi şi mărturisiri ingenios disimulate (În genere, scriitorii, de la o anumită vârstă şi după un număr de apariţii publice, sunt „clasaţi”, integraţi unui canon propriu, recognoscibil şi greu de urnit. Surpriza tresaltă mai ales atunci când cuiva, impus ca poet, prozator, dramaturg sau critic literar, îi apare, hodoronc-tronc, o carte de alt gen şi / sau altă specie. Lumea s-a obişnuit ca respectivul autor să se exprime liric, epic, dramatic, critic şi nu altcumva, schimbarea genului proxim fiind receptată aproape ca o trădare. (…) Se-ntâmplă însă ca tocmai această vocaţie, ţinută multă vreme sub obroc, să devină, dacă nu prioritară, concurenţială în biografia scriitorului.)

Ieşit la lumină cu discreţie maximă din atelierul de sculptat în cuvinte al lui Nicolae Turtureanu, Cronice şi …anacronice se înscrie, firesc, în mitologia celorlalte volume purtând aceeaşi semnătură, desfăşurând o suplimentară încărcătură de melancolie, nostalgie şi înfrângere a inimii, acoperind răni (in)vizibile, stigmate ale scrisului, devenite neîndoielnice puncte de sprijin: Tu nici nu ştii ce bine-i/ când trec zile/ şi nopţi şi nu-ţi dă nimeni/ nici un semn!/ Muma Pădurii/ îşi ascute coasa/ şi-o ghionoaie bate, sec,/ în lemn.// Tu nici nu ştii ce bine-i/ când trec anii/ şi rând pe rând te uită,/ iată, toţi!/ Ca Albatrosul lui Baudelaire,/ pe punte,/ încerci să zbori şi nu-nu-/ nu mai poţi…// Tu nici nu ştii ce bine-i/ când lăuntrul/ îţi este ca un ol cojit şi spart./ Mai vrei – de mântuială! – // s-astupi hăuri,/ să-nchizi al nesfârşitului ecart.// Tu nici nu ştii ce bine-i!/ Nici o muză/ nu-ţi mai perturbă/ micul Univers,/ nu te iubeşte,/ nici nu te acuză/ c-ai scris/ n-ai scris/ şi pentru ea un vers…// Nu ştii ce bine-i!/ Să nu ai speranţe,/ să te scufunzi în tine/ ca-n sicriu/ şi doar în faţa/ Unicei Instanţe/ să te întrebi:/ am fost vreodată viu? („Tu nici nu ştii…”). Cu alte cuvinte, poetul, frânt şi răs-frânt în cuvinte, rămâne mereu viu într-un mod unic, special, atâta vreme cât îşi des-tăinuie întreaga fiinţă. Ca în această carte.

Mihaela Grădinaru

(„Expres cultural”, nr. 9, septembrie 2017)

Setting

Layout

reset default