,

Fiorul incertitudinii

Share

Ne raportăm în fiecare zi la timp, medităm asupra vitezei trecerii lui. În reflecțiile noastre amestecăm vag, de cele mai multe ori fără să conștientizăm, concepte ale filozofilor, idei din studiile psihanaliștilor, principii, teoreme și legi enunțate de oameni de știință. Până la urmă, cădem de acord că fiecare individ în parte are un timp al său. Pentru oricare două persoane, alese aleatoriu, timpul va curge diferit chiar și atunci când ele s-ar afla în același loc și ar fi în stare de repaus. Durata măsurată de un ceas mecanic de fiabilitate elvețiană va fi aceeași, dar percepția psihică a scurgerii secundelor va fi diferită. Tema aceasta a scurgerii diferite a timpului o are proza titulară din volumul „Omul izgonit de ceasuri” (Iași, Ed. „Junimea”, 2019). Este cel de-al doilea volum de proză scurtă, după „Îngerașul purta fustă mini” (2016), pe care îl semnează scriitorul Nicolae Spătaru din Chișinău (născut în satul Horbova, Ținutul Herța), care s-a impus ca poet, fiind totodată un bun publicist și traducător din limba rusă.

Nicolae Spătaru este unul dintre acei prozatori, atât de rari astăzi, care stârnesc în cititor plăcerea pentru lectură, pentru că are har de povestitor, știința replicii, iscusința de a estompa pesimismul prin umor și ludic. Prozele sale sunt remarcabile prin acuitate stilistică și tensiune epică. Scrisul său se revendică într-o anumită măsură de la maeștri ca I. L. Caragiale, Gogol sau Gabriel Garcia Marquez, împletind admirabil fantasticul cu realul. Doza de real este poate mai mare la Nicolae Spătaru, dar e adesea pusă în relație cu un experiment ezoteric. În povestiri ca „Jurnalul cu file albe”, „Cimitirul «Descoperă nemurirea»“, „Apusul unei biciclete”, „Omul izgonit de ceasuri”, personajele se lasă cuprinse de stări extatice și misticism. Ceva mai realistă e proza „Dans albastru”, în fond o farsă erotică, personajul principal Dan Ploaie fiind prins fără voia lui într-un fictiv triunghi amoros. „Jurnalul cu file albe” a apărut și în volumul „Îngerașul purta fustă mini”, într-o variantă mai scurtă, care se numea „Jurnalul lui Dan”. În forma de acum, finalul este diferit, autorul amplificând ambiguitatea, personajele rămânând aceleași: studenții Dan Balotă și prietenul său bun Săndel, consăteni și colegi de facultate, profesorul universitar Urzicescu și decanul Gheorghe Ivanovici Parjă. Umorul inundă toate narațiunile din volum, dar cu precădere în această proză ironia este utilizată pentru a satiriza comunismul sovietic și activiștii săi ideologici. Astfel, se fixează și contextul istoric al desfășurării acțiunii. Dar întâmplările fabuloase nu au numaidecât legătură cu sistemul dictatorial în care personajele sunt nevoite să-și ducă traiul, ci mai ales cu caracterul acestora și cu un fel de hazard care eclipsează anumite destine.

Titlul nuvelei „Cimitirul «Descoperă nemurirea»“ este, evident, ironic. Eroul povestirii, Tudose Friptu, are o evoluție surprinzătoare. Nu îi poți bănui acțiunile viitoare, pentru că va trece subit de la o stare la alta. Prima impresie este cea a unui personaj oblomovian: „Tudose Friptu a fost, de când s-a născut și până când a devenit șef al echipei de paznici, un individ mărunțel, insignifiant. Atât de mic, încât și pe mine, acum când încerc să povestesc câte ceva despre acea primă perioadă a vieții sale, adică până la avansare, mă cuprind plictiseala și lehamitea. Fiind un om neînsemnat, a făcut mai tot timpul doar ceea ce-au dorit alții și ceea ce i-au spus alții. Nimic mai mult. Nici vorbă să se împotrivească. Nu vă pot spune de unde i-o fi intrat în cap chestia că așa este mai bine, dar i-a intrat. ªi i-a intrat tare. Credea că în felul acesta se află în siguranță. Făcând doar ceea ce-i spuneau alții, el nu risca mai nimic”. Dar un accident îl transformă, și în tipul pasiv de altădată se va declanșa un vulcan. Din nou, prin forța hazardului, fiind plasat într-un mediu care-i va accentua demența, oferindu-i-se funcție (ca șef de paznici) la Cimitirul „Descoperă nemurirea”, în insul șters de altădată se insinuează spiritul autoritar și despotic. Isteria lui Tudose Friptu va atinge cote paroxistice, proiecția sa din final fiind una oniric-grotescă.

„Apusul unei biciclete” poate fi receptată și ca o parabolă despre mândrie. O bicicletă confecționată „din te miri ce” la început se dovedește mai puternică decât una nouă-nouță, de firmă. Dar supunerea de către stăpânul și meșterul ei la ceea ce sarcastic naratorul numește „întrecerea secolului” atrage asupra vehiculului o vrajă, un fel de blestem. În consecință, după ce se consumă episodul triumfului, când pornește la drum cu bicicleta de care era foarte mândru, Duță va fi cuprins de tot felul de halucinații, auditive și vizuale. Bicicleta va sfârși ca „încâlcitură de fiare”, probând că un lucru înnădit nu va fi niciodată la fel de trainic ca unul finit, de calitate. Se poate face o analogie și între faptul că bicicleta era făcută din bucăți, iar numele personajului principal Duță provine, după cum se precizează la începutul nuvelei, „de la Mitruță, diminutiv logic care pornește de la Dumitru”. De altfel, Nicolae Spătaru pune accent pe numele pe care le atribuie personajelor sale. Nu aflăm însă numele celui care în „Ce tip mișto am fost…” susține un monolog. Întrebările pe care și le pune acesta sunt întrebările omului contemporan, care nu-și găsește rostul în această lume. ªi totuși, personajul cu pricina, marcat de frământări, are tăria de a se autopersifla: „Eu nu umblu cu jumătăți de măsură. Când e vorba de persoana mea, nu mă menajez deloc. Eu vreau să fiu cinstit cu mine. Doar fiind cinstit cu tine însuți, poți fi la fel și cu cei din jurul tău. Asta o știu de la Freud. Ascultați mai departe: Cine te crezi dumneata?, am repetat întrebarea. Tăcere. ªi-atunci am continuat, la fel de necruțător: Ai compus tu vreo sonată care să fie inclusă în patrimoniul cultural universal? Tăcere. Sau cel puțin național? Tăcere. Vreun șlagăr care să fie pe buzele tuturora? Tăcere. Ai descoperit vreun element chimic nou pentru tabelul lui Mendeleev? Ai descoperit vreun remediu pentru zecile de boli incurabile? Ai scris vreo Iliadă cumva, vreun roman bestseller? Ai eliberat vreun ostatic din ghearele unor bande insurgente? Spune, dragule! Spune, bestie! Vedeți cu ce cuvinte mă numesc!” Eroul se înstrăinează din ce în ce mai mult, dorindu-și izolarea. În contextul crizei pandemice pe care o traversăm, ținând cont că volumul a fost lansat anul trecut undeva prin vară, această povestire are și un caracter vizionar, începând cu această frază: „Astăzi, plimbarea, o chestie atât de banală în trecut, a ajuns aproape la fel de imposibilă ca și zborurile intergalactice”.

Proza cu care se închide volumul, „Dispariția”, vorbește despre o dezamăgire în dragoste, dar finalul este deschis. Spiritul jucăuș al autorului se manifestă și în acest mod, provocând cititorul să își imagineze continuarea poveștii.

Firul care unește cele șapte povestiri ale volumului este timpul, dar nu doar prin spaimele existențiale pe care le stârnește în omul universal, ci chiar prin iminenta petrecere a timpului într-un vârtej de incertitudini. În mod surprinzător, atât șovăiala personajelor atunci când se află în situații-limită, cât și ambiguitatea unor întâmplări fac ca nuvelele din „Omul izgonit de ceasuri” să aibă o vibrație înaltă. De altfel, autorul scontează mult pe efectul de „surpriză”, pe care o introduce abil, cu subtilitate. Sau așa cum excelent observă Ludmila Șimanschi, într-o cronică publicată în revista „Dialogica”: „Nicolae Spătaru pune sub semnul întrebării opoziția ireductibilă dintre real și ireal, plecând de la o situație firească, pentru a ajunge la supranatural”.

Violeta SAVU

(„Ateneu”, nr. 608, aprilie 2020)

Setting

Layout

reset default