Fapte vii în labirint

Share

E de neînțeles cum poate trece neobservat un nou roman semnat de Nicolae Stan. Drept e că Agonia lui Constantin reține, la fel ca romanele cele mai recente ale autorului, o gândire speculativă și un tip de ingenioasă clarviziune istorică. Dacă ținem seama de pregătirea filosofică a scriitorului, atunci cărțile sale invită la decriptări întocmai, fără excepție prezente în discursul romanesc. Poate că așa densitatea ideilor intimidează. Pe de altă parte, suprapunerile labirintice din romanele lui Nicolae Stan pot fi lesne socotite parabole ale actualității, cu înțelesuri folositoare la orice nivel de lectură.

În Agonia lui Constantin citim parabola unei ființe zeificate coborâtă în lume cu scopul întoarcerii revelatoare. Tranziția umană, la fel ca timpul sau moartea, sunt pentru Constantin Constantinescu simple povești lipsite de orice dimensiune magică. Căzut în trup ca învingător, zeul caută să fie adulat. Și reușește întrutotul. Narcisică în aparență, religia lui presupune situarea deasupra sentimentelor. Numai când fosta amantă Antonia își pregătește soldatul-soț, pe Gelu Mazilu, pentru răzbunare, zeul-Constantin alege să neutralizeze, nemediat, ofensiva demonică. Chiar dacă, în sine, gestul celui devenit șeful Direcției de Arhitectură și Patrimoniu Cultural din București nu contrazice egocentrismul său funciar, el are, totuși, un gir umanist. Excesul său ideatic cuprinde la sfârșit mitul fundamental al oamenilor din perspectiva divinității: familia. Paradoxal, în fruntea ei, Constantin așază pe Francesca – amantă și doică metafizică, perfecțiunea erotică și maestrul desăvârșit al vieții lui profane. Semn că morala societății nu-i totuna cu etica lui.

Roman al întrupării și autogenezei, Agonia lui Constantin este produsul unui autor gata să fantazeze întotdeauna scenarii suprapuse, aglomerând mitologii în chip de contradicții vii.

În prima partea a romanului asistăm la un dublu joc: al divinității – cu propriul discurs, aproape psalmic – și un joc al zeului-titan-supraom ce refuză realitatea morții. Ca și cum jucăria lui nou-descoperită e viața, Constantin aduce cu autogeneza unui Zarathustra sau Buddha, conștienți de întruparea străină esenței lor. În plus, trimiterea onomastică la împăratul creștin menționează insistența alterității, cum inspirat observă Ioan Holban în prefață. De jocul textual ține și al doilea discurs din roman – al scribului: un povestitor nominalizat de Constantin să traducă în limbajul profan faptele sale lumești. Tehnica e de găsit în prozele lui George Bălăiță și Constantin Țoiu, cu fertile semnificații. În fine, al treilea discurs aparține protagonistului. Cei trei naratori au voci distincte, niciodată suprapuse. Iar polifonia rezultată va fi un amestec de precizări poetice, ramificări dramatice și confesiuni profetice.

Voita melodramatizare, obositoare în prima parte, dar necesară autenticizării unui soi de evanghelie apocrifă despre Constantin Constantinescu – zeu sau conștiință superioară sortit eșecului pământesc, indiferent la altceva decât la plăcerea narcisică și voința proprie. Cea din urmă devine adevăratul epicentru al romanului. Nu pe filiera brebaniană, consacrată. Cât inedită, pornind de la Eminescu, trecând prin Nietzsche și întârziind în sociologia lui Weber. Protagonistul lui Nicolae Stan trăiește captivitatea umană ca un paradis amniotic în care nu există timp, moarte și, mai ales, sacrificiu. Tocmai de aceea, biografia liminară va fi eminesciană, sub semnul cosmogoniei narcisice. Pretutindeni, lumea „argintată” face loc în pântecele ei unei conștiințe suficiente sieși. Dar care nu uită să privească oglinda. Când, la săptămâni după moarte, își va relua dominația celestă, el eternizează prezența celorlalți, ca și cum își asumă, trezit, iluminat, condiția ignorată. Împăratul lui Nicolae Stan se poziționează tăcut împotriva moraliștilor, ca altădată eroul lui Nietzsche. Frumusețea lui orbitoare, la fel, inteligența, nu trec de conservarea unei lascivități. Dionisiacul personaj suportă îngustimea profană numai erotic. Moartea vine în urma unui proces de iluminare. Dar cum? Heidegger observa că voința de putere consemnează realitatea realului. Tocmai de aceea, trăind comoditatea voluptății, deci a puterii limitate, Constantin nu mai poate disprețui jertfa, chiar dacă nu-i găsește cu totul motivația. Însă numai sacrificiul deschide porțile realului din real. Cele două motivații false ale realului – erotismul și arhitectura – fuzionează, imperceptibil, în revelație, atunci când protagonistul nu se mai poate sustrage destinului.

Sub semnul lui amor fati, Constantin acceptă dislocarea și căderea în ordinea supraumană. În fapt, istoria lui Constantin este povestea celui ce refuză continuitatea. De aici trimiterea la eroii mitologiei indiene, care se implică, oricât refuză, în lupta cu răul. Nicolae Stan înfățișează prototipul unui supraom lipsit de umor și slăbiciuni; un Zarathustra autohton captiv, fără interogații, între apolinic și dionisiac. El pășește în labirintul pământesc ambetat de viață dinainte să o trăiască.

N-aș vrea să se înțeleagă că citim un roman filosofic. Nu la suprafață. Decojit, însă, el este, cum spuneam, evanghelia unui profet al tăcerii, care n-are chef nici să se autodepășească, nici să imprime lumii voința lui. Tot ce dorește este puțină ordine cu minimă rigoare apolinică. Așa cum se conturează narat de instanțele din afara lui, eroul lui Nicolae Stan se mulțumește cu înrădăcinarea într-un București neostil. Cu toate acestea, fire nedomesticită, deși se căsătorește fără tragere de inimă, contractul cu Anelise și familia ei este unul al dominației, al puterii asigurate prin apartenența la castă. Romanul social dublează pe cel filosofico-apocrif, iar nu întâmplător, odată cu statutul social, Constantin trăiește, ireversibil, dedublarea conștientă. Toată teoria implacabilului din cele trei discursuri se reduce la însemnătatea lui amor fati, însă sacrificiul nu are nimic de-a face cu afara lui, ci tot cu sine. De aceea, sensul morții rămâne egolatru, nu altruist. Se gândește chiar, cu satisfacție, cum au să-i perceapă toți dispariția.

Nicolae Stan construiește un individ incapabil să-și simtă omenescul și destinul material, altfel decât prin aventura dionisiacă lipsită de orice intenție metafizică. Profetul plăcerilor pleacă, însă, îmbogățit de idei. Cu toate acestea, un singur personaj rămâne nietzschean cu totul: Francesca, în care eroul recunoaște că e natură în întregime. De asemenea, testamentul său intramundan începe cu ea. Spun intramundan pentru că finalul romanului îl surprinde între cele două condiții armonizate, umană și zeificată. Să fie limpede, personajul lui Nicolae Stan nu are ADNul promovat de Nietzsche – nu are nimic cu substituirea divinității, nici nu are de gând să vindece omenirea. Se poate spune însă limpede că el nici nu are șansa confruntării cu propria forță – pentru a se încadra, iată, în teoria voinței. Numai când este prea târziu, el adaugă gestului senzația de finalitate prin sacrificiu.

Tot de romanul realist se leagă episoadele confruntărilor unor astfel de puteri. Voința Antoniei, secretara părăsită de tânărul amant, Constantin, și a soțului ei reinventat, conduc ostilitățile folosind mariajul ca alibi. Îi va răspunde într-un alt plan al puterii Francesca, iar lupta lor intermediată, erotică și psihologică, este antologică. Bărbații-pioni înțeleg întotdeauna prea târziu, ca și acest Narcis celest pierdut în lumea disprețuită. Nicolae Stan poetizează predestinarea unui ignorant superior, instalat în egolatria întemeietorului.

Agonia lui Constantin prezintă istoria unui nonconformist dionisiac ce sfârșește în conformism metafizic, așa zicând, prin acceptarea sacrificiului. Dar de ce nu luptă cu instrumentele legii profane? Pentru că și socrul Atanasie, fostul diplomat, și Răzvan, tatăl, arhitectul orașului natal, nu contestă etica din capitalism. Cititorul rămâne cumva indecis asupra deschiderii din final, de vreme ce protagonistul decide mai degrabă kafkian soluționarea labirintului, nicidecum prin determinare. Nicolae Stan relaxează un astfel de discurs filosofic prin formula mitică. De aceea, vocația administrativă a lui Constantin rămâne weberiană, nu și cea religioasă. Iar din mit ajungem în arhetip.

Nicolae Stan este convins că istoria favorizează barbarii, că năvălitorii – precum Antonia și Gelu Mazilu – înving. Agonia lui Constantin se datorează confruntării cu propriul mit și cu istoria modernă. Firește că, urmărite conceptual, firele labirintului înscris de Nicolae Stan par dense și, de aceea, neprietenoase. Vă asigur că romanul este lămuritor și în planul său realist. Bun psiholog și subtil portretist, creator de naturi duale și grafician al erotismului, scriitorul perturbă lumile prin metamorfoze simetrice. Cum spuneam și altădată: un scriitor subapreciat, în stare să întindă contradicția pe teritorii extrem de vătămătoare. Memorabile.

 

(„România literară”, nr. 30/31/ 6 iulie 2018)

Marius MIHEȚ

Setting

Layout

reset default