Eminescu – O dimensiune speculativă

Share

Nu este singurul la noi, dar Radu Cernătescu este, cu siguranță, cel mai aplicat și cel mai statornic cercetător al fenomenului ocultist din cultura noastră. Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române (2010), l-a impus, fără drept de apel, în această poziție autoritară. S-au adăugat apoi Filosofi a Sfântului Gerard de Cenad în context cultural și biografic (2013), Arcanosophia. Repere pentru o fenomenologie a misterului (2016) etc., iar de curând, Antiparadisul lui Mihai Eminescu (Ed. Junimea, Iași, 2017, Colecția „Eminesciana”, nr. 92), o carte despre „mutația”, nu doar în „matricea stilistică” ci și în însăși „ontologia” ei, a operei lui Mihai Eminescu, cercetată (citită) cu ochiul hermeneutului în „oculta philosophia”, acesta punând astfel în lumină „o conștiință cosmică integrată într-o lume de determinări magice, în care natura este templul tuturor revelațiilor, iar artistul un indagatoris (explorator) al ei”.

Mănunchiul de glosse, întrunite între copertele actualului volum de eseuri, sunt tot atâtea demersuri în „adâncimile filosofice” al operei acestuia, ținând a preciza, încă din cuvântul Către cititor, că „poetul nu poate fi pe deplin înțeles fără ascultarea celuilalt Eminescu, a fi losofului, cel care s-a străduit să-l traducă pe Kant, l-a îndrăgit pe Schopenhauer, l-a urmat pe Herder, l-a trimis la «dracu» pe Zimmermann și, nu la urmă, s-a preocupat de spiritism și de ocultism, întregind cu o dimensiune speculativă «imaginea creatorului total»”.

Radu Cernătescu nu evită elementul biografic al activității poetului, ba dimpotrivă, află în acesta argumente pentru traseele inedite ale descinderii sale analitice și descriptive, cum ar fi , bunăoară, anii de studii vienezi și activitatea masonică, redeschiderea dosarului morții, mai bine spus a „asasinatului politic”, despre care vorbesc mult prea numeroși critici și istorici literari actuali ș.a., totul într-o tonalitate polemică a discursului bazat de interpretări de situații nu atât necunoscute cât mai ales ne judecate corect.

Un reper important, esențial, în acest parcurs se impune acela al angajamentului masonice al lui Mihai Eminescu: „A cunoscut de visu Eminescu «societatea francmasonilor» sau doar s-a aflat în preajma unor masoni de care «era foarte iubit», cum spune Slavici în Amintiri?” Pentru a răspunde la această întrebare, Radu Cernătescu apelează la „biografi a” Societății Junimea, divulgând faptul că „membrii ei fondatori au intrat, fără excepție, în celebra lojă masonică L’Étoile de Roumanie”: Th . G. Rosetti „inițiat pe 15 noiembrie 1866”, Carp „pe 21 octombrie anul următor”; Pogor „pe 14 martie 1866”; Negruzzi „pe 28 octombrie același an” ș.a.m.d., Maiorescu însuși fiind „ridicat la gradul de maestru pe 7 decembrie 1868”. Au semnat jurământul (identificați după documente de arhivă): N. Cullianu, N. Gane, A. Lambrior, I. Creangă etc. precizând că „la accederea în incinta secretă a Junimii, în așa-numitul «comitet», societarul primea ca însemne distinctive inelul sigilar și bastonul cu monogramă. Sunt însemnele pe care Eminescu le primise deja în anul 1875”. Ce importanță are acest fapt pentru evoluția și afirmarea scriitorului, a operei sale, este ceea ce și cată a stabili hermeneutul Radu Cernătescu.

Poziția conservatoare a lui Mihai Eminescu își are rădăcinile ei în epocă și definește „gândirea politică” a acestuia. Pentru a înțelege convulsiile politice ale epocii, Radu Cernătescu pornește demonstrația de la revista „Albina românească”, editată de Gh. Asachi în 1829. Textul programatic, editorialul primului număr se intitula Trântorul și albina, un „aparent inofensiv poem alegoric”, menit să „păcălească cenzura administrației ruse”. Se ascunde astfel asumarea unei ideologii subversive, „antimonarhică și egalitaristă, la modă în Europa anului revoluționar 1830”. Sistemul de gândire al lui Asachi pleacă de la schimbarea denumirii Ordinului luminaților, în Ordinul Albinelor, propus de filosoful Adam Weishaupt, la 1779. Referirea se făcea la considerarea de către Vergilius în Georgicele, a albinelor ca „mici cetățeni” care deveneau astfel „simbolul revoluției democratice și antimonarhice”, cerând acestora „să își omoare trântorii și «să își pună în comun bogăția”. În 1789 „albina cetățean” devine „emblema lojelor masoneriei revoluționare”. După 1830, lojile masonice franceze se orientează spre cooptarea în rândurile ei a elementelor proletariatului, „albina muncitoare luase locul albinei-cetățean”. În opoziție cu progresul politic, conservatorismul consideră această metaforă ca fiind ilustratoare a unei „societăți primitive”. La Eminescu, spune hermeneutul, după o sintetică trecere în revistă a evoluției programelor masonice către un atare conservatorism, roiul de albine, ca și „mușuroiul de furnici” sunt „ilustrarea societăților primitive, gregare, predispuse la revoluții dogmatice”. Pentru a urma cu precizarea: „Dintr-o margine de individualism începe toată filosofia socială asumată de Eminescu, care refuză teoria lui zoon politikón, a omului născut întru determinism social, și înțelege prin cetățean omul datoriei și al tradiției, cel care poate face diferența dintre drepturile omului și îndatoririle societății, fiind pătruns de etica muncii și de spiritul creator. Mai mult, omul conservator este animat de spirit național, căci a înțelege esența societății înseamnă a înțelege esența și specificitatea unei națiuni”. În continuare este urmărit conservatorismul lui Eminescu ca o „utopie socială” pe care poetul însuși o numește „conservatorism extrem”.

Nu vom urma demonstrația, care este cel puțin incitantă, ci vom remarca modalitatea exegetului de a puncta prin istorii culturale/masonice caracterul diverselor aspecte legate de activitatea și biografi a lui Eminescu. Interesant este de urmărit, în această grilă, a efectelor discursului lui Petre Grădișteanu la „banchetul” ce a urmat dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare la Iași în 1883. Sunt iluminate altfel canalele diplomatice pe care s-au purtat adevărate strategii de mușamalizare a accentelor puse de politician referitoare la eventuala reîntregire într-un stat național a tuturor provinciilor locuite de români. Implicarea lui Eminescu se face prin articolele din „Timpul” dar mai ales prin traducerea în gazetă a articolului lui Titu Maiorescu în „Deutsche Revue”, încă în 1880, în care se arăta că „România poate deveni pentru Germania un aliat și un pol de stabilitate în Est”. Inflamată, această chestiune privitoare la politica de stat a țării, duce în final la evenimentele din iunie 1883 când Eminescu este internat în stabilimentul dr-ului Șuțu, cu „intenția clară de a acoperi cu acte un fals pacient care se sustrăgea urmăririi poliției”. Afacerea îi apare lui Radu Cernătescu ca o manevră a francmasoneriei („dr. Al. Șuțu a fost francmason”) și mergând pe acest filon aduce în discuție elemente de factologie despre care istoriografia noastră literară a vorbit foarte puțin sau chiar deloc.

Eseurile lui Radu Cernătescu dovedesc o cu totul remarcabilă erudiție în materie de istorii oculte în Europa, cu implicații, firește, în cultura română, focalizarea punându-se pe judecarea lui Eminescu și a operei acestuia în spiritul haloului masonic. Așa bunăoară, motivul „copacului vieții” ce crește în visul lui Mahomed în debutul poemei Scrisoarea III. Relația cu arborele de pe frontispiciul cărții lui D. Cantemir, Kniga sistima…, apărută la Sankt Petersburg în 1722, este cu totul incitantă, dar hermeneutul colaționează aici și alte apariții, în Europa ale „pomului bun cu fructe rele”, într-o dezvoltare cu adevărat enciclopedică a rezonanțelor culturale și științifice ale motivului. La fel motivul Insulei lui Euthanasius din Cezara, este urmărit în numeroase alte aparții și semnificații ale sale coborând până în filosofia Antichității și raportând mai apoi înțelesurile acesteia cu Legenda „insulei fermecate” ce se află în „Nordul Oceanului Occidental”, totul pe firul masoneriei speculative, concluzionând că „insula lui Euthanasius ascunde un pattern inițiatic”. De asemenea, „motivul romantic al „oglinzii negre”, pasiunea pentru carte veche „în aureola de conotații și dimensiuni ale universului eminescian” etc. etc. Eseistica de acest tip, cultivată de Radu Cernătescu, deschide, fără îndoială, orizonturi noi de interpretare a unor implicații filosofice submersive operei lui Eminescu (și nu numai), de care istoriografia literară clasică nu ar trebui să se distanțeze. E o provocare, un îndemn, o demonstrație, la urma urmelor, de virtuozitate în colaționarea și relaționarea în timp și în istorii pe varii meridiane culturale și științifice, a diverselor… gândiri ce se doreau absconse pentru ochiul de rând, fiind adresate doar inițiaților.

Constantin CUBLEȘAN

[„Scrisul Românesc”, Craiova, nr 9 (181), septembrie 2018]

Setting

Layout

reset default