Eminescu luciferic

Share

De multă vreme opera lui Mihai Eminescu este obiectul unor interpretări care o plasează la două extremități ale unei axe. La un capăt se află tendința de a o considera „naturală”, inteligibilă și explicabilă, text cu text, unor școlari de vîrstă și nivel mijlocii, cărora li se povestește „ce-a vrut să spună” poetul și cît de frumos a reușit să o facă. Aceste interpretări fac practic abstracție de studiile și cunoștințele poetului, de influențele culturale asupra sa, mai ales de cele ale filosofiei germane. Eminescu ar fi fost un neaoș iluminat, care zugrăvește subțire. Unele judecăți merg mai departe, minimalizînd importanța și valoarea poetului, un romantic printre alții, cam epigonic, „bagadel lucru” în cultura europeană și umflat de orgoliul național din lipsa altor valori. Pe scurt, un chior în țara orbilor, chiar dacă „orbii” erau Creangă, Caragiale, Slavici, Maiorescu, Hașdeu.

Un alt pol al interpretării duce opera lui Eminescu pe cele mai înalte culmi ale erudiției și în peșterile cele mai adînci ale încifrării. „Omul deplin al culturii române” are o operă de o complexitate care îi desfide pe cei care „s-au odihnit în Călinescu” (adept mai degrabă al unor căi simple și directe de descifrare). Eminescu ar trebui plasat în relație cu mitologia vedică sau cu fizica cuantică, el fiind, eventual, un Einstein cu operă cifrată. Eminescu ar fi fost fie un copil de la țară și un tînăr cu suflet candriu, fie un inițiat în taine teribile, un iluminat, un ins prin a cărui acțiune se puteau clătina imperii și care, drept urmare, a fost anihilat.

Nu vom putea afla dacă, în adolescență și prima tinerețe Eminescu a fost doar „pribeag și sufleur”, cum îl vede G. Călinescu, ori un geniu precoce care se iniția, în timp ce scria „De-aș avea…” în mistere uriașe, pentru a urca apoi în fugă treptele unor organizații oculte. Radu Cernătescu, cercetător al „literaturii luciferice”, îl interpretează pe Eminescu în cheie masonică așa cum făcuse anterior cu mai toată literatura română. Mai totul e ocult și simbolizează masonic la Eminescu. Interpretările lui G. Călinescu și Mircea Eliade, dar și ale altora, sînt impresionisme facile etc. Reproșurile care se pot aduce noului volum semnat de Radu Cernătescu sînt cam aceleași pentru care prima sa operă în această cheie, „Literatura luciferică”, a fost „bubuită” îndată după apariție în ciuda unor ecouri, mai puține, admirative.

Cert este că Radu Cernătescu a fost laureatul celei de-a XXVI-a ediţii a Festivalului literar „Mihai Eminescu” de la Suceava în 2017. Pentru volumul „Antiparadisul lui Mihai Eminescu” (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2016). Dar în volumul omonim de la Junimea (Colecția Eminesciana) nu se menționează nicăieri că ar fi vorba de o a doua ediție a cărții de la Rafet (identică, revăzută, completată etc.). Se scrie doar că studiile din volum, numite de autor eseuri hermeneutice, au apărut în revistele România literară, Viața Românească și Convorbiri literare. Nu am putut verifica în ce măsură volumul de la Junimea reia integral textul de la Rafet, dar e de presupus că e identic. Premiul de la Suceava e înscris pe o clapă a ediției Junimea, dar fără a menționa că volumul a apărut la Rafet.

Jocul cu editurile este încă un mister de tipul celor care-i plac autorului. Ca și faptul că și-a ales drept pseudonim (căci numele rău real e altul) numele unui merituos chimist ieșean. Alt detaliu insolit este că, la manifestarea la care Radu Cernătescu a primit laurii pentru Antiparadisul său, a fost binecuvîntat cu un premiu și preotul Theodor Damian pentru Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu. Damian susține că Eminescu a fost un creștin ortodox practicant, ceea ce e plauzibil, căci avea chiar o mătușă călugăriță. Dacă Eminescu a fost mason sau creștin, numai Lucifer știe.

Acesta (Lucifer) ar fi transfigurat de Eminescu în Luceafărul din poemul care, în ciuda „reducției călinesciene”, cum o numește Radu Cernătescu, exprimă opoziția între cunoașterea luciferică și întunericul cunoașterii lumii materiale. Cătălina știm ce alege, iar Lucifer rămîne cu toiagul încununat cu trestii în care hermeneutul vede caduceul lui Hermes.

Antiparadisul lui Eminescu este pozitiv. Deși Radu Cernătescu o spune destul de ocolit, Eminescu ar fi fost – conceptual – satanist și ar exclama odată cu Andrei Mureșanu eroul său care înțelege demersul acelui geniu al disperării care a vrut să arunce infernul în stele. Versul Eu nu cred nici în Iehova, este luat de Radu Cernătescu la propriu.

Radu Cernătescu este în, Antiparadisul lui Mihai Eminescu, foarte categoric în afirmații. E drept că sursele citate în note sînt numeroase, variate și majoritatea din epoca la care se referă autorul, nu reluări sau interpretării tîrzii. Aceasta îi dă eseistului siguranță de sine.

Unele eseuri nu se referă la Eminescu. De pildă cel, foarte interesant de altfel, despre jocul de whist. Este intitulat Eminescu și whistul. În afara frazei inițiale în care e vorba de o notă din jurnalul lui Mite Kremnitz că Eminescu ar învăța whist, restul capitolului se referă la interzicerea publicației Alăuta românească (a lui M. Kogălniceanu) în 1838 din caza unui articol în care se afirma că „un consul rus trebuie să știe whist”, de fapt era o traducere fără legătură cu consulul rus de la Iași. Jocul era însă popular în epocă și bunii jucători erau cotați înalt pe scara inteligenței și diplomației. Interesant e că ecoul despre interzicerea unei reviste moldovenești din cauza unei referiri la whist ajunge în Anglia, în rubrica de whist din The Foreign Quarterly Review (citată de Cernătescu cu volum și pagină!). Autorul rubricii – fapt relevant pentru cunoscători, dar pe care Radu Cernătescu nu-l adîncește în eseu – este chiar Alexandre Deschappelle (1780-1847), marele jucă- tor de șah dar și de whist, autorul unei manevre clasice a jocului de levată: atacul unui onor negardat pentru a forma o priză în mîna partenerului.

Astfel de provocări, de amănunte insolite care incită cititorul, sînt numeroase și dau farmec eseurilor lui Radu Cernătescu, indiferent de crezarea pe care o putem da argumentelor sale. Lectura este pasionantă, interpretările, fie și riscante sau ajungînd să pară abuzive, sînt un joc inteligent cu misterul. Un lucru este sigur: e mai plăcut și mai folositor să-l citești pe Radu Cernătescu decît să să-l ignori pe motiv că ar fi prea de tot „luciferic”.

 

Horia GÂRBEA

[„Neuma”, nr. 3-4 (5-6), martie-aprilie 2018]

Setting

Layout

reset default