Eminescu – identitatea naţională

Share

cop1-al-zub-eminescu-curbePreocuparea pentru viaţa şi opera lui Mihai Eminescu a fost constantă în activitatea distinsului istoric Alexandru Zub. Articolele şi eseurile sale, semnate prin diferite publicaţii, le-a reunit în urmă cu câţiva ani într-un volum intitulat Eminescu – glose istorico-culturale, apărut la Editura Enciclopedică „Gheorghe Asachi” din Chişinău (1994). Sub acelaşi titlu îşi reeditează acum parte din acele contribuţii, la care adaugă, aşa cum era şi firesc, alte câteva articole şi eseuri scrise între timp, volum găzduit de data aceasta de Editura Junimea, Eminescu. Glose istorico-culturale (2016, Colecţia Eminesciana). Predominantă e acum problematica identităţii naţionale, aşa cum apare în textele publicistice ale gazetarului de la „Timpul”. „Tema identităţii naţionale – spune acad. Alexandru Zub în articolul ce poartă chiar acest generic: Eminescu şi identitatea naţională – e desigur una din cele mai delicate, la Eminescu, dat fiind că o găsim peste tot în scrisul său, iar exegeza acumulată, imensă, n-a făcut de-cât să o complice mereu”. Astfel, intervenţiile domniei sale au şi un cuantum polemic, căutând nu neapărat a combate pe cei ce denaturează poziţia gazetarului („Analize mai recente, «corecte politic», fac din el un obiect de dispută, sub noi impulsuri «canonice», viaţa şi opera sa devenind o simplă materie de «negociere» imagologică”), cât a lămuri şi a preciza unele aspecte ce ţin de o înţelegere istorică a atitudinii lui Eminescu. „Creator al «doctrinei naţionaliste» (după opinia lui N. Iorga), pe linia lui Kogălniceanu şi oarecum afin cu viziunea hasdeiană, Eminescu a structurat un corp de idei la care posteritatea a fost mereu silită să se raporteze. Serii după serii de exegeţi au căutat să lămurească diversele aspecte doctrinare şi de context socio-politic, alcătuind deja o vastă literatură”.

Asupra acestei fenomenologii a identităţii de neam şi stăruie Al. Zub, punctând câteva idei necesare pentru înţelegerea ei în actualitate. În sprijinul abordării sale aduce în discuţie câteva opinii ale unor eminenţi cunoscători ai creaţiei eminesciene. G. Călinescu, citat astfel, îşi încheia marea sinteză asupra istoriei literaturii române, cu un amplu capitol despre specificul naţional, în care se spunea: „În fond, suntem geţi şi e mai bine a spune că, în felul nostru, am primit şi noi succesiunea spiritului roman, pe care trebuie să-l continuăm de la longitudinea reală, fără mimetisme anacronice. Spiritului galic şi brit trebuie să-i corespundă aici, prin sporire, spiritul getic. Căci, să nu uităm că pe columna lui Traian, noi, daci, suntem în lanţuri”.

Accentul pus pe limba latină, atrage atenţia Al. Zub, are nu doar un sens patriotic ci e motivat totodată epistemic, chiar pe linia unei întrebări pe care şi Eminescu şi-a pus-o, la vremea sa: „Cum să ne explicăm atunci unitatea de limbă a poporului nostru, de vom admite că el a fost adus din diferite colţuri ale lumi romane?” (În Fragmentarium, p. 253).

În perspectiva duratei lungi a poporului şi limbii noastre, singura valabilă în etnoistorie, spune Al. Zub, tot Eminescu ne dă un verdict: „nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră” (Acelaşi Fragmentariu, p. 241). În continuare se referă la N. Iorga care l-a citit pe Eminescu „nu o dată, în cheie generaţionistă” şi care era de părere că în privinţa cunoaşterii acestuia, suntem „abia la începutul înţelegerii fenomenului Eminescu”.

Se poate lesne observa, dezvoltă ideea Al. Zub, că ideea de neam, Eminescu o subsuma unei viziuni ample de cuprindere a lumii. „Asemănările definesc ansamblul umanităţii – spune istoricul nostru – deosebirile alimentează specificul naţional”. Tentaţia elitelor din epoca lui Eminescu era „cosmopolitismul, pe când lumea satului («România profundă») înclina să se apere apelând la tradiţie, folclor, solidaritate religioasă, elemente ce defineau, în termenii «noii istorii», lunga durată. În această perspectivă a şi gândit Eminescu acel «dodecameron dramatic», din care se cunosc numai unele secvenţe. (…) Fiindcă istoria neamului său se vădea plină de «salturi dezordonate», poetul era ispitit să-i umple golurile, să-i refacă literar unitatea ideală. (…) Lipsa de continuitate, sesizată de Eminescu în trecut, avea să se manifeste şi în perioada interbelică, după cum va susţine Eliade în itinerariu spiritual şi în alte scrieri”.

Mihai Eminescu, spune Al. Zub, punea accent pe identitatea proprie, la nivel individual şi naţional totodată, şi el „veştezea cu orice ocazie formele false, imitaţia sterilă, abandonul valorilor proprii, fără să manifeste dispreţ pentru alte neamuri”. Cât priveşte xenofobia lui, aceasta ţine de nevoia afirmării clasei de mijloc, atrage atenţia exegetul, în care poetul vedea „un garant al propăşirii naţionale”. Al. Zub subliniază faptul că în intenţia lui Eminescu era o sistematizare a istoriei neamului său, într-o operă literară, fireşte. În acest sens l-au interesat nu doar românii din spaţiul carpato-danubiano-pontic, ci deopotrivă cei din Transilvania, din Macedonia şi, se-nţelege, din Bucovina, adică aceia rămaşi ca „insule romanice în cadrul altor state”. Toate articolele consacrate acestor provincii se întemeiau pe documente, pe o cercetare istorică adusă la zi. Eminescu, ne spune exegetul, considera că „condiţiunea absolută a istoriei naţionale” e aceea de a ţine cont de „mişcările sufleteşti ale naţiunii. Fără ele nu se poate înţelege „individualitatea naţională”.

Privirea istoricului asupra ideilor lansate de Eminescu arată că în acea epocă „între nepăsarea colectivă şi ideile apriori, puse în circulaţie de «bonjurişti», dilema lumii noastre părea să rămână insolubilă”. Inconvenientele ce rezultau de aici, „relaţia cu alteritatea” constituia „miezul tare al istoriei” idee pe care o află peste tot în textele eminesciene, „ca un laitmotiv”, ce invită, desigur, la noi abordări. În acest sens, Al. Zub afirmă: „Conştiinţa vechimii, dincolo chiar de «orizontul dacic» alimenta un sentiment al istoriei căreia Eminescu îi atribuia un sens evolutiv, generic, în chiar timpul când filosofia organicistă prindea contur şi în zona carpato-danubiană”. Aşa că atunci când vorbim de Eminescu, gândul trebuie să se îndrepte „spre discursul identitar românesc”. Acuza fanatismului nu trebuie să sperie căci „nu există mit fără un anume fanatism” (Şt. Aug. Doinaş). Accentul pus pe „propriile puteri”, pe disponibilităţile creatoare ale fiecărei entităţi – conclude Al. Zub – era salutar în epocă şi se cuvine luat în seamă cu atât mai mult într-un timp al globalizării accelerate. Apelul eminescian la respectul individualităţii, la munca onestă şi performantă”, rămâne un deziderat mereu valabil întrucât „în momentele mai grele, preponderenţa elementului naţional devine legitimă”, vorba lui Eminescu: „Lupta se urmează pentru românitatea ţării noastre”. Tocmai de aceea, „ne vom întoarce mereu la Eminescu, pentru a putea spera, pentru a ne înlesni, ca români, o mai bună situare în istorie şi în lumina valorilor eterne”.

Un alt eseu are ca temă „căutarea absolutului Eminescu” (În căutarea lui Eminescu, la Putna şi mai departe). Tema e de actualitate şi se reflectă emoţional într-o menţiune, a unui vizitator, în cartea de onoare a mănăstirii: „La Putna ar trebui să venim în fiecare an, ca să nu uităm să plângem româneşte”; având în vedere disputele recente privitoare la condiţia de poet naţional a lui Eminescu, Al. Zub ne spune că Eminescu nu poate fi decât mereu actual „ca limbă, idei, atitudine civică”, acestea fiind în fond „temeiuri de perenitate indiscutabilă” (Eminescu: secvenţă editorială), pentru că „oriunde ne-am plasa, în orice segment al ei, opera lui Eminescu ne obligă să luăm act de problemele noastre esenţiale, fie acestea din trecut sau din prezent, probleme ce ne îndreaptă implacabil spre noi înşine”.

Tot chestiunea „discursului identitar” la Eminescu, este abordată şi în studiul „Geniul popular” şi identitatea naţională, amplă dezbatere a problemelor legate de condiţia „geniului popular” ca element al identităţii colective, aşa cum poate fi el regăsit în numeroase intervenţii ale publicistului de la „Timpul”, încheind cu constatarea potrivit căreia „Eminescu definea şi misiunea istoricului, gravă, aceea de a pune în lumină, dincolo de banalele cauzalităţi, «adâncimea geniului popular». Misiune dificilă şi remodelată mereu de profesioniştii domeniului. E destul să amintim, pentru a încheia, că, nu de mult, Liga Studenţilor Români din Străinătate, „România Jună”, a repus în discuţie chestiunea identităţii noastre colective şi a ajuns la concluzia că aceasta are ca pioni: conştiinţa istorică, religia, limba şi tradiţiile poporului, aceiaşi piloni pe care s-a sprijinit, în secolul XIX, discursul renaşterii naţionale”, evident în întreaga operă eminesciană.

Comentând noua serie „Eminesciana”, susţinută de Editura Junimea (Eminesciana. Pe marginea noii serii), Alexandru Zub punctează necesitatea revenirii asupra operei lui Eminescu în „noi lecturi şi exegeze înnoitoare” întrucât „Judecăţile lui politice pot surprinde pe zeloţii «corectitudinii politice», dar ele s-ar cuveni să fie un îndemn în plus la autenticitate în cultură şi civilizaţie”, citând dintr-un articol apărut în „Timpul” din 1882: „Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceiurilor străine”.

Glosele istorico-culturale ale lui Alexandru Zub sunt penetrante în actualitatea imediată, tocmai prin punerea în evidenţă a perenităţii ideilor politice, sociale şi culturale ale lui Mihai Eminescu, pentru care ideea identităţii naţionale nu era o chestiune negociabilă.

Constantin Cubleşan

[„Scrisul românesc”, nr. 10 (158), octombrie 2016]

Setting

Layout

reset default