Eminescu – Hyperionice

Share

În timp, Theodor Codreanu a publicat o bibliotecă întreagă de cărți despre Mihai Eminescu (opera și viața), începând din 1984 cu Dialectica stilului și până la actuala, masiva culegere de eseuri și studii, Hyperionice (Ed. Junimea, 2019, Colecția „Eminesciana” nr. 98), dovedindu-se a fi azi unul dintre exegeții de marcă (dacă nu cumva chiar cel mai temeinic și profund), pe care critica (eminescologia) îi are dintotdeauna. Nu doar pentru că a dovedit cu prisosință că îi cunoaște în amănunțime scrierile (poezia, proza, publicistica, teatrul) ci și pentru că s-a aplecat de fiecare dată asupra lor cu un spirit analitic pătrunzător, în exercițiu comparatist și nu mai puțin polemic, dublat mereu de omul stăpân pe o vastă întindere culturală (filologică și istorică), teologică și politică, conjugând toate aceste domenii într-un demers exegetic și ideatic de elevată intelectualitate și evidentă demnitate națională. Pentru că, de „poetul nepereche”, cum l-a numit G. Călinescu, nu te poți apropia, spre a-l înțelege cu adevărat și a-i descifra gândul și slova, fără această înstăpânire a universurilor de cunoștințe, de emoții și idealuri în care și din care el însuși s-a plămădit. Firește, având asupra întregului o perspectivă de netăgăduită actualitate. Luând în discuție, de fiecare dată, teme de ordin major, oferite de creația lui Eminescu, focalizarea asupra acestora începe prin fixarea orizontului de deschidere largă în spațiul culturii (a spiritualității) românești. Iată, bunăoară, pornind de la versul din Epigonii, „Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere”, trimiterea se face la sensurile biblice ale înțelesului mierii ca hrană primordială în ființare (Isaia profețind nașterea Domnului zicea: „fecioara/…/ va naște fi u/ și-L vor chema Emanuel./ Unt și miere va mânca, înainte de a ști: fi e să deosebească răul, fi e să aleagă binele”), încât, tânărul poet portretizează astfel scriitorii români printr-o comparație euharistică: „limba română constituind pentru el, degustare și împărtășanie deopotrivă, de unde deducem că poetul ridica limba română pe aceeași treaptă cu Duhul Bisericii lui Hristos, știindu-se bine că numea Biserica Ortodoxă Română Maica spirituală a neamului românesc (…) Miere, așadar, este limba română care hrănește spiritul, inițiindu-l în cunoașterea Adevărului, a iubirii. Simbolismul mierii vine din adâncuri de milenii” (Limba ca taină a ființei). Discutarea limbii lui Eminescu, a limbii române, din această perspectivă, se face, după știința mea, pentru prima dată acum în studiile de eminescologie.

Reluând discuția despre arheu în concepția lui Eminescu, autorul pornește de la aprecierea basmului Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte pe care l-a comentat poetul însuși, particularizând astfel „arheul românesc” și atrăgând atenția că „marea descoperire a lui Eminescu este că arheul, ca adevăr («singura realitate pe lume»), se ascunde în poveste (în poveste trăiește Archaeus), cugetarea lui Eminescu fiind confirmată azi de estetica și gândirea actuală intrată în „era transmodernă”. Sub acest înțeles abordează performanțele stilistice (perfecte) ale poetului trimițând la „armonia lui Platon” și punctând în consecință romantismul eminescian ca o treaptă în modernitate a acestuia („Modernitatea lui Eminescu izvora tocmai din latura perenă a romantismului”) pentru a ajunge să demonstreze cum Eminescu este „centru iradiant al canonului literar și cultural românesc”, așa cum Shakespeare este cel al întregii culturi europene. (Poezia ca „poveste” a armoniei).

Interesante și incitante sunt comentariile privitoare la contribuția științifică a poetului, făcând lungi excursuri în domenii ale fizicii, matematicii etc., polemizând cu aceia (punctul de pornire este cartea profesorului Ioan Câmpan), care văd în cugetările lui Eminescu un precursor al descoperirilor lui Einstein (Între fi zică și poezie).

De regulă, abordând cărți care nu se referă strict la Eminescu (așa cum sunt cele ale lui Mircea Eliade despre Portugalia de dinainte de război – „Eminescianismul” lui Salazar), Th . Codreanu e dispus a extinde comentariul pe aliniamente ideatice care implică concepția și atitudinea acestuia în istorie, cum este aici vehiculată teoria formelor fără fond („Portugalia trăia o cumplită dramă a formelor fără fond”).

Incursiunea în atmosfera „Convorbirilor literare”, în contextul istoric al afirmării poziției acesteia de-a lungul vremii, în care raportarea la Eminescu este punctuală, proiectat în marea istorie a României, avem în amplul eseu Eminescu n-a fost singur. „Eminescu, format în lumea germană, la Viena și la Berlin – spune Th . Codreanu – nu-și făcea nicio iluzie în privința unei Mitteleuropa, rai al popoarelor din imperiu. De acea, el a încercat să-i facă pe românii din Ardeal «primejdioși», amenințând imperiul cu Dacia Mare, recte cu reintrarea românilor în istorie, fiind una din vocile centrale ale Societății «Carpații», înființată simbolic pe 24 ianuarie 1882. Eminescu se dovedea cel mai important înaintaș al titanilor Marii Uniri, Nicolae Iorga, vocea pentru Transilvania și Bucovina, și Constantin Stere, vocea Basarabiei. Eminescu acoperise spațiul celor două voci: în 1877-1878, pentru Basarabia și Dobrogea, iar din 1870, pentru Bucovina și Ardeal: de la Nistru pân’la Tisa și de la Mare până-n Cernăuți. Atât de primejdios fiind, a trebuit să fi e potolit, cum poruncea, «diplomatic», Petre P. Carp de la Viena. Grăitor că și Iorga și Stere vor avea o soartă aproape asemănătoare”.

Ciclul eseurilor privitoare la mult discutata stare de sănătate a poetului (O nouă abordare a bolii lui Eminescu), reluată cu o insistență, parcă din ce în ce mai apăsat, este demontată metodic prin discutarea cărților diverșilor specialiști în domeniile medicale, nu fără o bonomă ironie (Virgil Ene este „convins că există boli norocoase, direct responsabile de geniul poetului nostru, între care sifilisul, maladia bipolară / psihoza maniaco-depresivă/ și epilepsia”, sau Dan Toma Dulciu, pentru care „nu sifi lisul, nu zestrea ereditară de tip maniaco-depresiv, bipolar, nu alte boli /epilepsia psihică, schizofrenia, alcoolismul/ au cauzat suferințele psihice și morale ale lui Eminescu, ci degradarea informațională pricinuită de un imens surmenaj de la «Timpul», asociat cu dezamăgirea profundă că adevărurile spuse de el îi lasă impasibili pe politicieni” – De la malpraxis la patologia informațională).

Cu adevărat spectaculoasă este amendarea angajamentului în eminescologie a lui Lucian Boia („un ins care crede că se pricepe la toate”), un exemplar pamflet polemic în care este dată în vileag nu atât impostura istoricului cât reaua credință a acestuia privitoare la istoria națională, la mitul Eminescu pe care cată a-l trimite în derizoriu, Th . Codreanu oferindu-i o veritabilă lecție de înțelegere a conceptului de mit: „Lucian Boia caută să demonstreze că Eminescu nu însemna prea mare lucru în epocă pentru ca să fi e asimilat cu o primejdie publică. Deci mitul nu se putea naște. Şi totuși «s-a născut», crede Boia, iar pentru asta «istoricul» inventează o geneză agonică, treptată, cu suișuri și coborâșuri, pe parcursul unui veac și ceva. O aberație mai întinsă ca aceasta nu se poate imagina. Un mit, dacă există, nu poate fi negat, distrus prin demitizare, cum încearcă «noii eminescologi»”. Apoi, „Ca și Engels, creatorul legendei negre a românilor, d-l Boia neagă existența românilor ca națiune europeană normală (el a și scris o carte cu titlul De ce România e altfel?, în două versiuni, 2012, 2013), în care afirmă deslușit că „România s-a clădit pe xenofobie, pe «ura» împotriva minorităților care au venit să-i civilizeze pe opincari și mămăligari”, asociindu-l în consecință defunctului Roller care „se va întrupa ca istoric, cât și ca eminescolog, în Lucian Boia” (Un Roller al eminescologiei).

Theodor Codreanu se afirmă ca un luptător de neînduplecat în apărarea lui Eminescu împotriva atâtor denigratori de ocazie, pledând pentru un autentic naționalism, în înțelesul nobil al cuvântului, al noțiunii. Suita de eseuri, articole și studii reunite în actualul volum, impun atenției (dacă mai era cumva nevoie) un intelectual de mare caracter, un cercetător avizat al istoriei literare și al istoriei noastre în general, cu ferma convingere, pe care o expune cu strălucire, că în axul ei spiritual se așează definitiv poetul Mihai Eminescu.

 

Constantin Cubleșan

[„Scrisul Românesc”, nr. 9 (193), septembrie 2019, Craiova]

Setting

Layout

reset default