Eminescu – eterna reîntoarcere

Share

Ajunşi în pagini de exegeză literară care-şi revendică, prin terminologie şi instrumentele de analiză, apartenenţa la ştiinţa şi teoriile moderne ale domeniului, lectorul care se simte mai confortabil în spaţiul criticii tradiţionale trăieşte senzaţia pro-vocării la care este astfel supus, dar şi revelaţia unei noutăţi de cucerit şi, în final, bucuria unui câştig de cunoaştere „altfel”. Este, probabil, cazul multora dintre cei ce abordează cartea „Intratextualitatea în opera lui Mihai Eminescu” datorată Virginiei Blaga, preţuită colaboratoare a ziarului „Crai nou”, a cărei biografie este legată, până la nivelul unei părţi a tinereţii şi studiilor, de Bucovina şi care, din 2006, este expert în cadrul Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar.

Apărut în colecţia „Eminesciana” la Editura Junimea, Iaşi, 2015, volumul, lansat în iunie, acelaşi an, la Ipoteşti, a primit o onorantă recunoaştere a valorii la mijlocul lunii ianuarie a anului următor, când, la Festivalul literar „Mihai Eminescu” de la Suceava, ediţia a XXV-a, i s-a decernat Premiul special pentru exegeză eminesciană.

Produs ca teză de doctorat, studiul, născut „din pasiunea pentru opera eminesciană” cuplată fericit cu atracţia, pe care, de asemenea, o mărturiseşte, faţă de intertextualitate, acoperă cu strălucire, în cele circa 320 de pagini, exigenţele specifice unei asemenea lucrări academice, deschizându-se totodată generos către oricine este interesat de aprofundarea relaţiei intelectuale cu opera şi personalitatea genialului poet naţional. Demersul hermeneutic finalizat cu obţinerea titlului doctoral vizat fusese precedat, ca preocupare înrudită şi ca exerciţiu pregătitor, de cercetări din care au rezultat, printre altele, studiile „Jocul intertextual. Aplicaţie pe Levantul de Mircea Cărtărescu” (2000), din care un extras a fost publicat în „Convorbiri literare” (octombrie 2002), şi „Intertextul în poezia lui Adrian Maniu” (2001), precum şi de contribuţii propuse unor reuniuni ştiinţifice şi unor publicaţii. Ca precizare introductivă, ar mai trebui menţionat că, deşi titlul cărţii ar putea crea aşteptări mai largi, în cuprinsul ei, perspectiva intratextuală este aplicată, cu deosebire, prozei, doar cea mai generală, intertextuală, vizând şi alte componente ale operei.

Cel puţin două variante de subterfugiu îl ispitesc pe comentatorul cărţii care resimte dificultatea abordării ei frontale şi a cuprinderii mulţumitoare a ideilor care-i alcătuiesc substanţa într-o sinteză îndeajuns de clarificatoare a obiectivelor asumate şi a împlinirii acestora (ar fi pesemne necesară şi inventarierea termenilor şi explicarea lor, în condiţiile în care însuşi conceptul de intertextualitate pune încă problema definirii lui pe deplin satisfăcătoare). Prima ar putea avea, la rândul său, două concretizări de factură… intertextuală: o preluare din Cuvântul înainte a pasajelor limpezi sintetizând cele patru capitole, pasaje care anunţă ceea ce şi-a propus autoarea, iar din postfaţă (În loc de încheiere), a rândurilor în care aceasta evaluează, onest, „ce nu a reuşit să facă”, identificând, de fapt, teme pentru cercetări ulterioare; aceeaşi manieră a intertextualităţii ar fi ilustrată de citarea titlurilor celor patru capitole, căreia îi dăm câştig de cauză: „1. Intertext/ intertextualitate. Intratextualitatea”; „2. O perspectivă antropologică asupra intertextului. De la intertext la mit”; „3. Intertextul din cultura universală în opera lui Mihai Eminescu”; „4. Categorii intratextuale”. Un alt subterfugiu, poate acceptabil, ar consta din înşiruirea unor observaţii, oarecum marginale, pe care exegeza le inspiră sau le prilejuieşte. Iată câteva…

O întrebare ce se iscă de pe la începutul lecturii, căpătând pe parcurs motive de a fi formulată, este cea privitoare la „popularitatea” abordării intertextuale a unui autor şi la eventualele atuuri şi beneficii speciale ale acesteia. Dacă, după cum rezultă dintr-o investigaţie sumară, absolvenţii de liceu nu par a fi familiarizaţi cu termenii şi procedeele de analiză în discuţie, decât în cazuri izolate, datorate unor profesori deschişi spre înnoiri, iar cei ai facultăţilor de litere vor fi adâncit problematica, de regulă, graţie unor cursuri speciale (facultative?), nici revistele literare nu promovează decât sporadic genul respectiv de abordare. În „România literară”, de pildă, pe parcursul a peste opt luni din 2016 (vreo 40 de numere), numai în 11 comentarii critice se regăsesc utilizate ori pomenite concepte şi procedee specifice teoriei textului. Iar cele mai consistente referinţe de acest gen apar, semnificativ, într-un eseu intitulat „Pornind de la Shakespeare” (semnat de Pia Brînzeu în nr. 18-19), ceea ce ar îndreptăţi ipoteza că opera şi personalitatea reprezentative pentru genialitate atrag mai degrabă practici de analiză intertextuală (şi nu numai pentru că, în alte „limbaje”, deja s-ar fi spus cam totul). Reticenţa unor exegeţi în această privinţă este determinată, probabil, de atitudini conservatoare sau de convingerea că, oricum, mijloacele criticii genetice nu dau seamă asupra tuturor componentelor relevante pentru valoarea şi particularităţile unei opere, dar şi de credinţa că „audienţa” scrierilor modernizate terminologic şi procedural este relativ restrânsă. În aceste condiţii, cartea Virginiei Blaga, plasându-se departe de accesibilitatea facilă, chiar dacă presupune un efort de asimilare, poate face mai numeroasă categoria lectorilor receptivi. Cu deosebire primul capitol, care „oferă o imagine asupra parcursului teoretic al intertextualităţii, din 1967 până astăzi”, fiind punctate reperele care i-au marcat evoluţia până la nivelul unei „poetici” specifice, dar şi cartea în întregul său, prin caracterul aplicativ, în măsură să lumineze pe deplin înţelesurile aparatului teoretic, izbuteşte să-l iniţieze sau chiar să-l instruiască temeinic pe adeptul câştigat de noul gen de exegeză ce s-a dezvoltat în ultima jumătate de secol.

Aflaţi pe o poziţie superioară (inter-, intra-textualitate) sau subordonată în aparatul conceptual, termenii numeroşi pe care V. B. îi vehiculează dezinvolt şi cărora le clarifică sensul şi utilitatea în aplicaţii pe texte, deşi creează aparenţele unui jargon… elitar, prezintă avantajul autodefinirii (măcar) parţiale, datorită aportului semantic al prefixoidelor implicate în compunerea denominativă. După inter– (din intertextualitate, definită ca „ansamblu de relaţii pe care un text, în speţă cel literar, le întreţine cu alte texte” şi întâlnită în forme acceptate fără „prejudecăţi” etice precum citatul, plagiatul, aluzia, referinţa, parodia, pastişa etc., cu diferenţe de ordine şi cuprindere de la un teoretician la altul) şi intra– (din intratextualitate, văzută ca formă restrânsă la un autor a conceptului anterior, concretizată în cuprinsul textului/ textelor acestuia), alte denominaţii îşi sugerează sensul derivat (în urma asocierii prefixoidului cu text sau textualitate) prin prima parte a cuvântului compus:

hipo-, hiper-, para-, arhi-, trans-, meta-, auto-, homo-, hetero-, avan(t)– etc. Moştenirea greco-latină de folosinţă universală îşi dovedeşte, după cum se vede, încă o dată, perenitatea, implicându-se (nu doar formal) în configurarea terminologică a unei „tinere” ramuri ştiinţifice de care V. B. s-a simţit atrasă.

De altfel, autoarea, cu o temeinică formaţie umanistă, se arată cel puţin interesată, poate chiar pasionată, de teorii ştiinţifice consacrate drept cuceriri şi progrese spectaculoase aparţinând secolului al XX-lea. Opţiunea pozitivistă este anunţată de preferinţa bine marcată pentru rigoare (într-un context cultural atins de tendinţe de orientare postmodernă), pentru proprietatea termenilor şi precizia academică a formulărilor, de fapt pentru tot ceea ce promite efecte antientropice. Aceeaşi opţiune o determină să apeleze la reprezentări grafice folositoare argumentării şi, mai ales, cum anticipam, să întreprindă incursiuni în orizontul cunoaşterii ştiinţifice moderne (astronomie, fizică etc.), de unde culege, sub fascinaţia unor ipoteze şi demonstraţii revoluţionare, elemente de rezistenţă pentru propriul edificiu hermeneutic. În acelaşi timp, invocarea unor modele cosmogonice, trimiterile la Einstein, Stephen W. Hawking, la cuadratura cercului, la conceptele de bloc temporal, gaură neagră sau la legea coadaptaţiei îi legitimează competenţa şi autoritatea de a se pronunţa în privinţa enciclopedismului lui Mihai Eminescu, a cărui operă creează cercetătorului avizat sentimentul „anticipării de către poet a adevărurilor ştiinţifice emise în secolul care i-a urmat”, (cvasi)certitudini de mai târziu fiind sugerate/ anticipate printr-o „intuiţie fabuloasă”.

Asemenea evadări din spaţiul propriu-zis al literaturii se dovedesc profitabile nu numai sub raportul îmbogăţirii surselor pentru argumente şi sprijin al persuasiunii în favoarea propriei demonstraţii, ci şi ca modalitate de rupere, prin diversitatea ideilor, a discursului dominat de abstracţiuni, fără părăsirea sobrietăţii elegante a exprimării erudite. Într-o astfel de perspectivă ar putea fi interpretat chiar şi unul din punctele forte ale lucrării, are reprezintă, cu siguranţă, şi unul dintre temeiurile principale ale originalităţii tezei: lectura intertextului (şi a intratextului) în cheia Mitului Eternei Reîntoarceri eliadian. Exerciţiul analitic de identificare a unor corespondenţe semnificative, reciproc iluminante, între cele două entităţi nu sporeşte însă prea mult şansele ieşirii din ariditatea, oricât de elevată şi demnă de admirat, a formulărilor abstracte, cum ar amăgi însăşi ideea de mit, atâta timp cât caracteristicile generale pe care Mircea Eliade i le atribuie acestuia sunt: model exemplar; repetare; ruptură a duratei profane; reintegrarea într-un timp primordial. Drept care, cititorul (cuvânt cam nepotrivit în cazul de faţă, de vreme ce solicitarea implicării sale vizează un nivel mult superior simplei lecturi) nu are parte de nişte capitole / subcapitole mai… relaxante, ci este obligat să-şi mobilizeze în continuare disponibilităţile de înţelegere. Altfel, oricât de bine este condus de autoare în universul în care a fost invitat, el riscă să se piardă de ghid sub avalanşa informaţiilor şi a formulărilor docte şi să se rătăcească printre paranteze, digresiuni, trimiteri, toate cu rosturi cărora cel în pericol de a rămâne…în urmă le recunoaşte, de altfel, justificarea contextuală. Nostalgicul expresiei critice tradiţionale (pe care-l demască, desigur, şi rândurile de mai sus), şi ea îmbogăţită prin împrumuturi din filosofie, psihologie ori chiar din ştiinţe exacte, va găsi totuşi un spaţiu de respiraţie sub presiune convenabilă în capitolul „Intertextul din cultura universală în opera lui Mihai Eminescu” (cu ample referiri, prin eminescologi cu nume prestigioase, la cultura germană, gândirea indiană, literaturile italiană, engleză, franceză şi altele). Aici, terminologia intertextualităţii „coabitează” cu cea comparatistă, ţinând de „critica surselor”, pe care, anterior, V. B. o prezentase în viziunea lui Adrian Marino (1998): „De fapt, nu este vorba decât de un nume nou pentru binecunoscutele şi foarte tradiţionalele influenţe (plagiate, citate, reminiscenţe, aluzii, imitaţii, parodii, pastişe, parafraze, pe scurt întreaga sferă a literaturii făcute cu literatură)”. Fără îndoială însă că, pe ansamblu, prevalentă rămâne cea dintâi, impusă fiind de tema/ titlul lucrării, precum şi de bibliografia frecventată şi valorificată în special în primul capitol, consacrat genezei, evoluţiei ori stadiului definirii conceptului de intertextualitate. Iluştri teoreticieni străini (printre care Roland Barthes sau Gerard Genette, preferaţi fiind cei de expresie franceză) şi români (ieşeni – regretatul stilistician Dumitru Irimia, Marina Mureşanu Ionescu; suceveni) se regăsesc convocaţi şi prezentaţi prin contribuţiile la rotunjirea noţională a intertextualităţii, asigurând un aport de clarificare şi un transfer de prestigiu asupra lucrării, şi, apoi, grupaţi alfabetic, alături de reputaţi eminescologi, în secţiunile corespunzătoare ale unei bibliografii original structurate: Bibliografie primară – corpus restrâns: proza lui Mihai Eminescu; Corpus de lucru – opere Mihai Eminescu; Bibliografie critică. Intertext / intertextulitate şi alte noţiuni; Bibliografie Mihai Eminescu; Dicţionare, antologii, volume colective colocvii, periodice; Bibliografie generală. Resurse web (URL).

Subiectul pe care finalul acestei încercări de comentariu nu-l poate ocoli este cel referitor la substanţa contribuţiei originale prin care se disting autoarea şi exegeza pe care a oferit-o atenţiei publice. Evitându-se evaluări autoapreciative în textul intitulat În loc de

încheiere, aportul respectiv se configurează şi se desprinde destul de clar odată cu parcurgerea cărţii şi cu aproprierea de către lector a unui „set de instrumente şi strategii interpretative valide”, dar poate fi mai uşor şi mai precis circumscris extrăgându-l (iarăşi intertextual) chiar din rezumatul (în franceză şi engleză) care acoperă ultimele pagini ale cărţii, unde, în acest sens, se menţionează sintetic: completarea celor patru categorii intratextuale (prozastică, transprozastică, transgenerică şi transauctorială) cu o serie de noi ipoteze de analiză a prozei eminesciene având rolul de a pune în evidenţă modernitatea paginilor acesteia. Astfel, nuvela Cezara devine pretext pentru reliefarea legăturii dintre intertextualitate şi ekphrasis (descrierea unei opere de artă inclusă în discurs/ text prin verbalizarea acesteia); se realizează, aşa cum aminteam, lectura intratextului în cheia Mitului Eternei Reîntoarceri; [Archaeus] este interpretat ca alegorie a intertextualităţii; a fost elaborat un al treilea model cosmologic pentru viziunea poetică eminesciană, neexplorat anterior, şi anume cel al lui Einstein.

Asumate explicit de V. B., acestor merite li se adaugă multe altele, unele atinse mai sus, care ţin de conţinutul extrem de ofertant al volumului, dar şi de acurateţea şi densitatea ideatică a textului aşezat ferm pe coordonatele discursului academic, în registrul căruia foarte rar îşi face loc expresia cu valenţe literar-artistice ori publicistice.

Fraza cea mai potrivită pentru a fi aşezată spre finalul acestor rânduri socotim a fi chiar cea cu care autoarea se desparte de cititor: „Nu ne-am iluzionat că am descoperi vreun centru abisal al creaţiei eminesciene sau mitul (nostru) personal al poetului – pentru acest ideal, ar trebui învinsă învăluirea entropică în care Eminescu îşi apără mitul”.

Aşadar, se poate uşor înţelege că eterna reîntoarcere la Eminescu rămâne dezideratul (şi soluţia câştigătoare) sub semnul căruia istorici literari, exegeţi, cititori îşi vor găsi mereu un sens superior al existenţei intelectuale şi al trăirii înalte întru spirit.

  1. Nedelea
Setting

Layout

reset default