Eminescologia ca știință

Share

Din momentul în care Titu Maiorescu a comentat în „Convorbiri literare” poeziile lui Eminescu, se consideră de către unii că s-a pus borna de început de drum a eminescologiei „înțeleasă ca știință cu aplicație la viața și opera lui Mihai Eminescu”, după sugestia lui Doru Scărlătescu, acesta menționând însă, că termenul „a intrat în vocabularul nostru critic, nu fără a întâmpina rezistențe, cea mai decisă dintre ele fiind a lui G. Călinescu”, într-o seamă de articole publicate în 1932. De-atunci încoace, dar și de mai înainte, se poate urmări, în timp, o întreagă istorie a evoluției discuțiilor pe această temă, ceea ce și face distinsul profesor ieșean în cartea Eminescu și ispitele eminescologiei (Ed. Junimea, 2018, Colecția „Eminesciana”, nr. 97).

Din capul locului trebuie spus că avem de-a face cu un amplu studiu, în manieră recapitulativă, cu pronunțate accente polemice (cu elegantă ironie), pe lângă demersurile analitice ca atare, de profunzime, ale diferitelor contribuții în domeniu. Într-un prim capitol, cu marcat caracter teoretic, face delimitări necesare între eminescologie, eminescianism (eminescianism litanic, filosofic, sociologic și imnic, preromantic) și mult controversatul „curent Eminescu”, lansat în discuții de Al. Vlahuță într-o conferință din 1892 la Ateneul Român din București, termen pe care îl vor prelua C. Dobrogeanu-Gherea, Garabet Ibrăileanu, acesta din urmă realizează în anii ’20 ai secolului trecut „transferul de la eminescianism, fenomen extraliterar înțeles ca stare de spirit, simțire și trăire întru Eminescu, la eminescologie ca demers analitico-interpretativ în sfera strictei literaturi”.

Discuția pe care o angajează Doru Scărlătescu prinde amplitudine și sunt cercetați (evocați) diverși critici și istorici literari, până în zilele noastre, fiecare cu particularitățile propriilor contribuții în edificarea construcției disciplinei. Ce mi se pare însă cu totul ciudat, în orice caz greu de explicat în ce mă privește, este eludarea completă a studiului de sinteză pe această temă realizat de D. Popovici (Eminescu în critica și istoria literară română, curs litografi at, ținut la Facultatea de Litere din Cluj în 1947, reluat în seria de Studii literare, I-IV, 1972-1978, ediție îngrijită de Ioana Em. Petrescu), singurul de asemenea anvergură până la ora actuală.

Contribuția lui G. Călinescu, ea însăși polemică, se prefigurează ca un autentic ax în jurul căruia sunt structurate, aliniate, de către Doru Scărlătescu, contribuțiile tuturor celorlalți combatanți, nu fără a menționa că „La ora debutului său în critica literară majoră, tânărul iconoclast pare să-i refuze acesteia statutul unei științe de sine stătătoare.

În ceea ce privește calificativul de eminescolog, e un adevărat dezastru; el devine, sub pana divinului critic, mai degrabă, o «elevată» înjurătură hermeneutică. Fiindcă pamfletul se revarsă, mai peste marginile iertate, în invectivă: «Se cheamă ‘eminescolog’ un publicist care, fără să se fi ilustrat în orice domeniu al culturii (ba uneori fiind cu totul refractar ei) se așază ca mușița pe suprafața problemei eminesciene și o umple cu cangrenă verzuie și fetidă» (…) Eminescologul este cu desăvârșire incult, ori de o incomprehensiune fioroasă, de un fanatism și de un moralism superlativ, care mârâie la orice presupusă atingere a gloriei eminesciene». Când scria aceste rânduri, Călinescu era de câteva luni doar «biograf» al poetului”. Și, pentru a ilustra reticența lui G. Călinescu, inventariază, cu vădită ironie, calificativele cu care acesta îi notează pe O. Minar „unul din viermii care rod în scrisul lui Eminescu”, N. Zaharia „incultul” și „maniacal”, autor de „baliverne”, Constantin Vlad, specialist în „tămăduirea psihonevrozelor”, Leca Morariu „om greoi în înțelegere, fără nicio comunicare sufletească cu artele”, I. E. Torouțiu „un tipograf impulsiv, cu pretenții de cultură” etc. Preia de la ilustrul critic exigența față de „amatorismul emfatic” și de „factologia fastidioasă”, pe care Doru Scărlătescu le sancționează drastic, punând în evidență contribuțiile reale ale eminescologiei, în timp, considerând că „procesul de constituire și închegare a eminescologiei ca știință este, în momentul de față, încheiat”. Tocmai de aceea își și justifică, pe deplin, privirea retrospectivă, sistematizarea și tipologizarea „principalelor ei câmpuri și direcții de investigare”.

Analiza critică a textelor critice privindu-l pe Eminescu este, de-a lungul studiului, la obiect, precis direcționată în contextul istoric dat și, pe cât de severă în diagnosticarea exercițiului, pe atât de culantă în revalorificarea poziției/atitudinii unora dintre… combatanți. Primul în serie, ca impact mai ales, este canonicul blăjan Alexandru Grama, cu pamfletul său din 1891, împotriva lui Eminescu, asupra căruia Doru Scărlătescu simte nevoia unui recurs („o redeschidere a dosarului acestuia pentru o rejudecare a procesului și a sentinței definitive de condamnare a sa ca odios «detractor»”), cu atât mai mult cu cât „greii contestatari” i se par a fi Aron Densușianu și Anghel Demetrescu.

Toată discuția privitoare la calitatea de contestatar al poetului, în general, este interesantă și judicioasă. Dar, în ceea ce-l privește pe Al. Grama, poziția exegetului actual mi se pare a fi mult prea îngăduitoare pornind chiar de la căutarea stabilirii motivelor pentru care acesta atacă poezia lui Eminescu: „Rămân un mister încă resorturile punctuale care l-au îndemnat pe Grama, specialist în istoria instituțiilor bisericești, să se amestece în dialogul care a marcat începutul notorietății eterne a lui Mihai Eminescu”. Respinge propunerea lui Ion Buzași care vede în atitudinea canonicului un soi de invidie stimulată încă de pe vremea prezenței tânărului poet la Blaj, unde Grama era și el între preparandiști, dispus fiind a agrea varianta cercetătorilor Ioan Chindriș – Niculina Iacob din studiul Grama contra Eminescu. Așa încât judecă atitudinea lui Grama prin prisma formației canonice a acestuia: „Grama judecă lucrurile ca un om al bisericii și deplânge această înstrăinare de ea a societății moderne exprimându-și totuși speranța că va veni o vreme când «fi ii cei rătăciți se vor întoarce, o vor cunoaște și o vor iubi» (…) Suntem ferm convinși că în sinea sa Grama îi recunoștea operei poetice eminesciene acest statut”. Cu atât mai mult cu cât în publicistica sa, canonicul preia (în mod tacit) multe idei din publicistica lui Eminescu. Pentru a ajunge, după analize detaliate a cadrului social, cultural, istoric ș.a. în care se pronunță canonicul, a atitudinii sale polemice, la următoarea concluzie: „călugărul ardelean, oaia neagră a eminescologiei, merită să fi e iertat de păcatul nedreptății făcute colegului său de generație, nu din prostie ori invidie, cum s-a afirmat adesea, ci din credința sinceră că servește o cauză nobilă, aceea a contracarării unor idei și manifestări nocive, opuse credinței creștine și sentimentului patriotic”. Concluzie… împăciuitoristă, poate necesară azi (?!).

În pandant, critica sancționară, îndreptățită întru totul, are în obiectiv producțiile deșănțate în elogii, ale unora alături de ale altora care cată a-l instala pe Eminescu în rândul marilor fizicieni, astronomi, în fi ne, a marilor oameni de știință. Pe toți aceștia îi numește „bufoni”, în acord cu etichetarea așijderea, la vremea respectivă, de către G. Călinescu. Sunt derapaje de la critica literară care nu numai că nu-i fac niciun serviciu poetului dar contribuie din plin la denigrarea lui. Exemplul cel mai evident i se pare a fi „medicul timișorean Virgil Ene” care a descifrat „treizeci și două de idei vizionare, una mai interesantă decât alta, privind atât macrocosmosul cât și microcosmosul”. Doru Scărlătescu îl tratează pe acesta cu o ironie descalificantă, pentru năzbâtiile pe care i le pune în seamă lui Eminescu („primul cosmonaut al lumii”), prelungind discuția și asupra altor exagerări datorate unor Dan Alexa, Daniel Roxin, Mihai Popescu ș.a. (Dacă ar fi parcurs, fie și numai în diagonală cele zece volume de comentarii critice pe marginea unor cărți și studii despre Eminescu, pe care le-am publicat din 1999 până azi, ar fi aflat și alte interpretări neghioabe ale vieții și operei lui Eminescu. De pildă, Aurel Constantinescu-Severin, în două cărți aparte, îl convoacă pe Eminescu, prin metoda ședințelor spiritiste, și se preumbră cu spiritul poetului, devenit un fel de ghid turistic, prin lume. Sau, mai încoace, doamna Elena Dan care demonstrează originea extraterestră a poetului. Ș.a.).

Incursiunile în eminescologie ale d-lui Doru Scărlătescu sunt provocatoare și sancționare, riguros analitice, demonstrând o temeinică cunoaștere a operei și vieții lui Mihai Eminescu, la care se raportează, cu deplină competență, în ilustrarea istoricității eminescologiei ca știință de sine stătătoare.

 

Constantin Cubleșan

[„Scrisul Românesc”, nr. 4 (188), aprilie 2019]

Setting

Layout

reset default