Eminesciana. Pe marginea noii serii

Share

virginia_blaga-intertextualitateaAmbiţioasa agendă a Clubului de lectură şi promovare „Junimea/ Scriptor”, ajunsă la a XXXII-a ediţie, a pus publicul ieşean, la 17 decembrie 2015, în faţa volumului Intratextualitatea în opera lui Mihai Eminescu, întocmit de Virginia Blaga, în cadrul doctoranturii, sub îndrumarea profesoarei Lăcrămioara Petrescu şi inclusă, oportun, în seria nouă a colecţiei Eminesciana. Evenimentul a avut loc la Biblioteca Centrală Universitară, amfitrion fiind scriitorul Lucian Vasiliu, generos şi inventiv organizator de acţiuni similare. Volumul a fost comentat de amintita conducătoare a tezei şi de profesorul Nicolae Creţu, critic şi istoric literar de prestigiu, iar autoarea, la rândul său, a făcut precizări utile, sub unghi istorico-literar, despre geneza disertaţiei şi locul ei în ansamblul eminescologiei. Termenul însuşi de intratextualitate, folosit de câteva decenii în domeniu, a suscitat comentarii ale prezentatorilor, ca şi din partea autoarei volumului. Specialiştii sensibili la aspectul metodologic al lucrării îşi vor spune mai târziu cuvântul, făcând sublinierile cuvenite, fie şi cu rezerve ca acelea rostite, cu ocazia lansării, de profesorul Creţu. M-am bucurat că am avut ocazia de a urmări acele intervenţii produse pe seama noul ui volum, unul menit să aprofundeze diverse aspecte ale operei în cauză.

Ca istoric al culturii, specializat oarecum în „istoria istoriei”, am avut cândva ocazia unui popas analitic în epoca Junimii, urmărindu-i implicaţiile istoriografice, inclusiv în opera lui Eminescu. Nu puteam ignora faptul că, dintre istoricii de seamă, mai toţi au fost sensibili la opera în cauză. Primul citabil e chiar M. Kogălniceanu, care a pledat în Parlament pentru atribuirea unei pensii poetului bolnav, iar la moartea acestuia a ţinut să-l conducă pe ultimul drum. A.D. Xenopol i-a fost prieten, făcând parte, ca şi G. Panu, din grupul „românilor” de la Junimea, iar după stingerea Poetului, a îngrijit o ediţie de texte şi s-a ocupat de un bust al acestuia, la Galaţi, dacă nu mă înşeală memoria. N. Iorga, alt mare istoric, cel mai mare din breasla respectivă, s-a ocupat în multe feluri de om şi de operă, pledând pentru valorificarea „caietelor” depuse de Maiorescu la Academia Română şi de configurarea unui nou Eminescu, cel deplin, formula având a face carieră, peste decenii, prin iniţiativele lui Constantin Noica şi Eugen Simion, pentru a cita numai două nume de înalt prestigiu dintr-o lungă serie de cărturari devotaţi legatului eminescian.

Câteva nuclee de eminescologi au funcţionat, destul de capricios, chiar sub regimul comunist. Mai întâi, cel din jurul lui Perpessicius, la Biblioteca Academiei, continuat şi extins la Muzeul Literaturii Române (Petru Creţia , D. Vatamaniuc etc.), altul la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, unde Marin Bucur a editat Caietele Mihai Eminescu (1972-1985), încă unul la Iaşi, pe două paliere (la Editura „Junimea”, prin Mihai Drăgan, care a îngrijit chiar seria Eminesciana), şi la Universitate, unde profesorul Dumitru Irimia a condus un cenaclu tematic, editând concomitent Caietele Eminescu (1980-1989). Sub titlul M. Eminescu centenar a apărut, tot la Iaşi, un număr special din „buletinul” Collegium, sub redacţia lui Dumitru Irimia, ale cărui Studii eminesciene aveau să apară, postum, cu un Cuvânt-înainte de Andrei Corbea, directorul Editurii patronate de Alma Mater Iassiensis (2014). Acelaşi erudit şi pasionat eminescolog a coordonat un volum din Caietele Eminescu (X, 1989), compulsând lucrările Colocviului naţional studenţesc, prezentate cu ocazia centenarului.

Oricare dintre volumele deja scoase în noua serie ar merita să fie comentat, fie şi sumar, pentru a defini preocupările actuale în domeniu1. Ultimul din serie, Intratextualitatea în opera lui Mihai Eminescu, de Virginia Blaga, cel pus la îndemâna publicului cu ocazia amintită, conţine şi o anexă intitulată Din catalogul colecţiei „Eminesciana”, la care cei interesaţi pot apela pentru edificare. Se înşiră acolo, cu date minimale, 61 de titluri extrase din prima serie şi 22 din cea nouă, înlesnind astfel orientarea oricui în domeniu.

Ca istoric, am profitat deja de ambele serii, selectiv, în funcţie de temele pentru care „referinţa eminesciană” se vădea utilă. Eseul Eminescu: glose istorico-culturale, ajuns acum la o nouă ediţie, obligă la relecturi şi exegeze menite a-l apropia pe „omul deplin al culturii” române de epoca noastră. Compendii şi crestomaţii tematice ar putea înlesni această apropiere.

Caracterizarea făcută de N. Iorga spre finele vieţii despre dimensiunea lui istoriografică merită a fi reamintită aici: „Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală; nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut ca la dânsul într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi. E uimit cineva astăzi, după adăugirea unui imens material de informaţie şi atâtor sforţări ale criticii, când constată cât ştia, cât înţelegea acest om, şi gânditorul politic trebuie să admire ce mare era puterea lui de a integra faptele mărunte şi trecătoare ale vieţii publice contemporane în maiestuoasa curgere a dezvoltărilor istorice. Nu e de mirare că un asemenea limbagiu care ar fi onorat orice ţară de veche cultură n-a fost priceput de contemporani cu o pregătire aşa de slabă, a căror minte nu se putea ridica la recunoaşterea aceloraşi adevăruri eterne”2.

Venind anume de la un istoric de o asemenea amplitudine, unul care a fost printre cei dintâi cunoscători ai „caietelor” eminesciene, o asemenea caracterizare constituie un îndemn pentru totdeauna la noi lecturi şi la exegeze înnoitoare. Judecăţile lui politice pot surprinde pe zeloţii „corectitudinii politice”, dar ele s-ar cuveni să fie un îndemn în plus la autenticitate în cultură şi civilizaţie. „Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceiurilor străine”3.

Asemenea opinii rămân valabile şi stimulative pentru orice generaţie, cu atât mai mult în epoca noastră.

 

1 Constantin Cubleşan, Eminescu în exegeze critice, Editura Junimea, 2014; Gellu Dorian, Emil Iordache, Paşii poetului, ed. a V-a, 2014; I.D. Marin, Eminescu la Ipoteşti, ed. a II-a, 2015;ValentinCoşereanu, Ipoteşti sau realitatea poeziei, ed. a II-a, 2015; George Vulturescu, „Complexul Ghilgameş” – eseu despre motivul prafului în opera lui Eminescu, 2015.

2 Apud Eminescu: sens, timp şi devenire istorică, I, ed. Gh. Buzatu ş.a., Iaşi, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”,1988, motto.

3 Eminescu, în Timpul, 1 aprilie 1982.

Alexandru Zub

 („Cronica veche”, nr. 1, ianuarie 2016)

Setting

Layout

reset default