“Mărturii din viața de apoi” de Dumitru Vacariu“Mărturii din viața de apoi” de Dumitru Vacariu“Mărturii din viața de apoi” de Dumitru Vacariu

Share

„Planeta de prozator

Nu toţi avem darul mărturisirii, chiar a celor mai copilăreşti păcate. Cu atât mai mult, a unor grele încercări, cărora ne-am supus sau i-am supus pe alţii. Sunt impresionat şi am mustrări de cuget când îi aud pe prietenii mei – unii dintre ei, scriitori – că, înaintea Crăciunului sau a Paştelui, au fost să se spovedească. Îmi lipseşte această disponibilitate şi, poate, e încă unul dintre  păcatele mele. Dar în mod sigur aş face-o, dacă aş şti că dincolo de perete mă ascultă chiar Dumnezeu. Sau cel puţin un confesor necunoscut. Faptul de a mă mărturisi unui intermediar  – îndeobşte, preotul din parohie – pe care-l cunosc, cu care mă întâlnesc, în viaţa de zi cu zi, în împrejurări cu totul prozaice şi nu întotdeauna chiar ortodoxe, mă inhibă irmediabil. şi apoi, de ce să-l împovărez doar pe el cu păcatele şi suferinţele mele? Mai bine să-mi împovărez cititorii, ceea ce am şi făcut în ultimii ani în unele din cărţile mele şi chiar în acest subsol de pagină.

Pentru un scriitor, îmi zic (mă şi justific astfel), altarul mărturisirii e pagina albă – fie ea, mai nou, «imaterială», virtuală – căreia i te încredinţezi total sau parţial, după cum îţi sunt firea şi harul. Şi nu-i vorba doar de literatura confesivă (jurnal, memorii, amintiri, biografii romanţate ş.a.), ci de un segment important al prozei «de ficţie» (cum zis-a Paul Goma), în care autorul topeşte şi / sau converteşte persoane şi realităţi palpabile, cel mai adesea (auto)biografice.

Un maestru în domeniu se dovedeşte a fi Dumitru Vacariu, prozator care, mai spre tinereşe, «s-a ilustrat» în literatura «pentru copii şi tineret», inclusiv în teatru, imaginând delectabile refugii în ţinuturile aventurii şi ale visătoriei. Apăsărilor lui, dramelor lui de adâncime, mai exact: închisorilor lui nu le putea, sau n-a îndrăznit, până în anii ’90, să le dea veşmânt literar, fie şi parabolic. Peste toate, autorul are în genă o disponibilitate ludică, predipoziţia de a se copilări, venind dumnealui din ţinuturile lui Creangă, cu care este şi ceva cimotie. […]

Nici Dumitru Vacariu nu şi-a expus direct mărturiile, decât, poate, la Memorialul Sighet, unde a participat aproape an de an. Dar, prozator fiind, le-a «topit» în materia unor povestiri, nuvele sau romane – de-ar fi sa amintesc doar Ochii viperei, Casa cu iederă, Porumbeii albaştri, Fiul meu, în care unul dintre personaje (îndeobşte, personajul-narator) pare a fi el însuşi. Recent, prin Mărturii din viaţa de apoi, a găsit cea mai bună modalitate de a se povesti: imaginându-şi moartea şi viaţa post-mortem, a putut istorisi orice din trecuta sa existenţă, fără teama de eventuale consecinţe, întrucat «nu se poate niciodată pune preţ pe declaraţiile unui mort…» Ironia şi umorul (ce-l caracterizează) fac mereu pandant cu sarcasmul, filipica, pamfletul. Accederea în Rai, descinderea în Iad, diversele călătorii spre alte planete şi stele (unele situate «putin mai la deal de Carul Mare»…) sunt tot atâtea prilejuri de a se întoarce pe Pământ. Evident că Raiul nu poate fi decât cel al copilăriei şi al locurilor natale, Iadul fiind al închisorilor, al dictatorilor, al torţionarilor. Pământul este, deopotrivă, Planeta minunilor, Planeta tristeţii şi amăgirii, Planeta întoarcerii în timp, Planeta cunoaşterii de sine, a destinului, a renaşterii. Figuri sinistre, precum torţionarul Ţurcanu, ies din smoala unor coşmaruri danteşti. Având ştiinţa dozajului, prozatorul alternează episoadele apocaliptice cu descinderi pline de duioşie, (auto)ironie şi umor, pe tărâmul primelor iubiri şi al primelor înţelesuri. Ca un Dănilă Prepeleac adolescent schimbă, la eternul şi fascinantul târg de la… Târgu Neamţ, nu o pereche de boi, ci o traistă cu brânză „pe un inel de aur cu diamante» (cu care vrea să-şi încânte iubita) ce se dovedeşte a fi «o tinichea ţigănească»…

O sfântă manie-l cuprinde pe prozator, «vizitând», de pe Planeta albastră, o planetă şi mai mică, România numită. Nu doar România dictatorilor, torţionarilor, securiştilor, informatorilor, dar şi cea a politicienilor, a afaceriştilor, a corupţilor, a judecătorilor (fără judecată), a manipulatorilor, a traseiştilor politici şi chiar a unui «poet scatofag» îi inflamează pana pamfletară. Dus de valul indignării, şi-ar dori „mai multe închisori, ghetouri şi spitale bine păzite (pentru bolnavii psihici…), unde să intre această adunătură de nebuni. O, nu! Cred că sunt destule (părerea noastră), ceea ce lipseşte este voinţa de a pune omul potrivit la locul potrivit…

O pagină delicioasă este aceea în care sunt comentate o serie de definiţii cu sens deviat (apărute şi pe internet, pare-mi-se). Dintre multele, absolut încântătoare, de reţinut definiţia cuvântului boarfă: «o denumire dată celor care nu se şterg pe picioare când trec de la un partid la altul şi-şi reneagă de fiecare dată nu numai credinţa, dar şi principiile de viaţă…» Sunt sigur că prozatorul s-a gândit la cineva anume. Oare la cine?”

(Nicolae Turtureanu, „Ziarul de Iaşi”, 8 iunie 2012)

Setting

Layout

reset default