Drumul către casă

Share

„Cum să vorbești despre moarte trăind?” Dumitru Augustin Doman o face, prin notații, „minunate reflecții despre moarte”, „luminoase gânduri despre moarte” (pag. 29), dar și prin eseurile și amintirile adunate în acest volum a cărui temă fundamentală este condiția umană. Dramatismul întrebărilor nu exclude ironia („De aceea sunt în gardă și foarte atent/ nu cumva să întâlnesc vreun sfânt,/ vreunul cu aura uitată acasă”), iar trimiterile livrești, mai ales la Cioran („A încerca să filosofezi asupra morții e/ adevărata modalitate de a învăța să mori”), nu vin dintr-o nevoie de legitimare a propriilor cugetări, ci dintr-un preaplin al memoriei mereu în luptă cu imaginile false, cu atitudinile „standard”, cu fatalismul, precum și din încercarea omului/scriitorului modern de a găsi noi simboluri pentru moarte, pornind de la simbolurile deja existente. În definitiv, fiecare dintre noi este „un muribund profesionist”, ros pe dinăuntru de o „neagră și lenevoasă melancolie. Melancolie de moarte lentă” („Norul des de fluturi albi”, pag. 22), fiecare își imaginează moartea în funcție de afectivitatea, cunoștințele, imaginația și creativitatea proprie, dar nu oricine este capabil să se detașeze, fascinat de chipul atât de frumos al femeii care-ți intră la un moment dat pe ușă, ca să te ducă dincolo: „O privesc fascinat și sunt gata să las totul în urmă, fără regret, fără ură și fără răzbunare, fără tânguire sau suspin. Mă uit în urmă, o văd zâmbind cumva dumnezeiește și sunt gata de drum, numai și numai de dragul acestui chip” (pag. 23).

Numai un poet poate vedea moartea în ipostază de „nor des de fluturi albi” sau de „înger cu aripi albastre”, și pentru spectacolul ei se îmbracă „în întuneric ca-ntr-o cămașă neagră și pleacă uitându-se numai înainte” (pag. 29), întrebându-se „dacă există moarte după moarte, adică dacă există eternitate după momentul fatal”. Metafizica morții implică totuși o ancoră în mundan, de unde ironia blândă: „În amurg, îngerul cel grăsuliu trecea pe drumul de munte cu sufletul meu sub aripă. Îl purta discret, cum poartă un consilier mapa prețioasă a ministrului Metafizicii. Păzitorul meu grăsuliu, cu aripi albăstrii, urca pe costișă cu sufletul meu sub aripă” (pag. 33). Exact această ironie îl împiedică pe filosoful-poet să ajungă la dezgust și teamă, să experimenteze culmile disperării și ideea sinuciderii: „Ce-mi place și ce nu-mi place la moarte. Fără să reflectez prea mult, instinctiv deci, nu-mi place că ea există. În rest, ea este o noțiune de discutat la un pahar, la o halbă…” (pag. 45).

Există o „democrație a morții”? Poate că da, căci, spune Dumitru Augustin Doman, „așa ar trebui să se intituleze toate cărțile din lume, fie că sunt de poezie sau de proză, fie că au ca temă iubirea, filosofia, fericirea, natura sau chiar moartea… Biblioteca lui Borges – Democrația morții” (pag. 40). În numele acestei democrații, poetul din Pitești comentează versurile lui Rilke („Mare e moartea/ peste măsură/ Suntem ai ei/ cu râsul în gură”): „Da, moarte și hlizeală!” sau „Moartea ca un contrabas borțos. Un contrabas negru și borțos plimbând pe sus o coasă foarte ascuțită… Parcă vezi coasa contrabasului retezând capete de cocostârci: Harșt! și Harșt! și Harșt!”.

De fapt, se gândește poetul, „moartea nu există! E doar un drum lin din lume până-n pământul afânat de la poale de deal împădurit…” (pag. 44). „Drumul spre moarte e ca mersul spre casă”, după o plimbare de-o viață: „Mergi printr-un peisaj de toamnă, cu dealul împădurit în amestec de roșu, galben, maroniu, verde pal, mergi spre moarte cum ai merge spre casă”, adică mergi domol, senin, recunoscător pentru frumusețea prin care ai trecut, nicidecum plângăreț și istovit ca Iov, care se simțea nu privitor/ admirator al morții, ci copilul ei blestemat („Împărăția morții este casa mea, culcușul meu l-am întins în inima întunericului. Am zis mormântului: tu ești tatăl meu; am zis viermilor: voi sunteți mama și surorile mele”).

Într-o altă definiție poetică, moartea este „arcul de triumf al nimicului” sau, poate, doar „un proiect dus la bun sfârșit și de ultimul indolent”, deoarece, în realitatea paradisiacă a morții, toată vanitatea, toate neputințele, lenea ori hărnicia, eșecurile și succesele se șterg de parcă n-ar fi fost; căci zice poetul: „Până la urmă, n-are niciun fel de importanță faptul că murim cu toții. Enervant este însă că de această democrație a morții beneficiază abuziv tot felul de proști, de la cei de jos până la miliardarii cei mai de sus” (pag. 110).

În ciuda subiectului de o gravitate indiscutabilă pe care-l tratează, recentul volum al lui Dumitru Augustin Doman rămâne o incursiune fascinantă și încântătoare într-o zonă îndeobște simțită ca tabu: să nu vorbim despre moarte, ca să nu ne audă și să ne găsească prea curând, n-au ostenit să ne transmită strămoșii noștri, toți cei care, cum spune și Adrian Alui Gheorghe în postfață, „au și o înțelegere secretă/ se retrag unul câte unul/ ca să pună ceva la cale/ trebuie să fim un pic vigilenți/ că ne trezim una, două/ că au ocupat toată eternitatea/ și nouă nu ne mai rămâne/ decât să tragem mâța de coadă” (pag. 131).

 

Valeria Manta Tăicuțu

(„Cafeneaua literară”, nr. 9, sept. 2019, Pitești)

Setting

Layout

reset default