Dragoste la vedere

Share

Recenzie de Lucian Alexa
„reflexie” de Hristina Doroftei

La prima citire, poemele Hristinei Doroftei par uşor exhibiţioniste, cu tuşe violente, în culori sălbatice, provocatoare şi chiar vulgare. Asta fiind doar parte epidermică a întregului. În profunzime e cu totul altceva, sunt sentimente, emoţii, trăiri profunde, regrete, nostalgii, toate înfierbântate de un suflet mereu neliniştit, ce suferă de-o acută lipsă de tandreţe. De la această distanţă ar trebui privită suma de reflexii adunate în volumul de debut intitulat „reflexie“ de la Editura „Junimea“, Iaşi. Cartea este rezultatul Concursului Naţional de Poezie „Porni Luceafărul…“, Botoşani, pe anul 2014. Pentru început, ca-ntr-un ritual, poeta ia cioburi din realitatea imediată spre compunerea unui joc de joacă, de-a iubirea, de-a v-aţi ascunselea printre gânduri normale sau mai puţin normale, de-a magia. Nu lipsesc şi scenele de dezmăţ. La toate astea se adaugă din plin vorbe, emoţii, iluzii, vicii, trădări, ospeţe, incertitudini, căutări, iubiri posibile şi imposibile şi chiar scene obscene. Puseurile umorale fac foarte bine „digestiei“ unor astfel de subiecte, topesc evidenţele vulgare, ce pot provoca idiosincrasii în rândul cititorilor pudibonzi, în imagini normale. Şi cum orice joc presupune o implicare a cel puţin doi protagonişti, de îndată apare Fănică, „al cărui sex e vestit în tot oraşul“. Cu toată „înzestrarea” sa naturală, fantele Fănică e privit caricatural, tuşele sunt maliţioase. Povestea lui Fănică are valoarea unei mici epopei de cartier, arde toate etapele unei naraţiuni; se pleacă de la expoziţiune, apoi este punctată intriga, după care are loc desfăşurarea acţiunii, cu toate ingredientele necesare pentru captarea cititorului. Tensiunea creşte prin atingerea punctului culminant şi a deznodământului. Pentru vizualizarea atmosferei incepem cu expoziţiunea: Pe strada Tufiş, la numărul unu per unu / din Târgul Măştilor, locuieşte Fănică, al cărui sex e vestit în tot târgul / datorită perfecţiunii sale / de a simula dragostea şi / de a amăgi barmaniţele din vaginele înfierbântate că va plăti consumaţia / la începutul lunii următoare / – în ziua de salariu – deşi / niciodată nu se ţine de cuvânt / Sexul lui Fănică a devenit (după mulţi / ani de formare continuă) o vedetă, /este mai popular în târg decât Fănică însuşi! / Când ies în oraş în căutare / de cârciumi scabroase prin / vagine ascunse, sexul lui Fănică este asaltat / de paparazzi de la revistele lucioase / şi de admiratoare nimfomane / care cerşesc cate un autograf pe partea dorsală / şi o fotografie-dovadă palpabilă a existenţei / sale-iar bietul Fănică de-abia este observat, /ceea ce-i provoacă indispoziţie şi/ nopţi negre de insomnie, / asezonate cu frisoane, / alături avându-l doar pe fidelul Xanax…“. După acest lapidar crochiu de întâmpinare, cu aura lui de fante de… Tufiş, se merge cu povestea mai departe, cu desfăşurarea acţiunii. Lui Fănică i se pozează locuinţa, cadrul lui intim: „În casa lui Fănică de pe strada Tufiş / locuieşte şi un cactus ale cărui flori / au menstruaţie o dată la / douăzeci şi opt de zile, / iar Fănică trebuie să le cumpere lunar / de la Farmacia Inimii, Catenaaa / tampoane o.b. pentru / a nu-şi păta parchetul de cireş / cu picături de sânge din flori de cactus. / Sexul lui Fănică îl urăşte pe Miguel,/ cactusul căruia-i este lene şi / să se bărbierească, are doar pretenţii, / nu acceptă decât apă îndoită / cu Jose Cuervo ca să-i treacă / dorul de casă şi nu aduce / nici un beneficiu (nici măcar estetic) / locuinţei de la numărul unu per unu…/

Poezia Hristinei Doroftei nu se opreşte aici doar în pozarea exprimării trupeşti şi epidermice a vieţii, eul său liric colindă prin cam toate cotloanele sufletului răvăşind fel de fel de sentimente, trezind emoţii de toate intensităţile. Lumea ei lăuntrică nu este ermetică, în permanenţă are o supapă deschisă spre cotidian. În momentul când apar tensiuni între ceea ce trăieşte şi ceea ce vede, se simte o oarecare nervozitate în exprimarea lirică, nu mai apare acel autocontrol atât de necesar în echilibrarea poemului. Alteori între ceea ce se întâmplă în realitatea imediată şi pulsul său lăuntric, cu întreg apanajul de trăiri neconsumate, cu tot felul de puseuri melancolice şi nostalgice, se formează un fel de arc voltaic a cărui flamă întreţine nervul verbului. Analizând cele două registre expresive, înclin să văd în poemele Hristinei Doroftei simple traduceri ale unor stări intens trăite, confesionalul fiind suportul tuturor imaginilor înscrise în textul liric. Această „combustie neprotejată“ uneori face bine poeziei, alteori o sufocă. Dezinhibarea nu-i egală cu minimalismul, există delimitări, chiar dacă sunt fragile, ele uneori dictează regula jocului liric, şi neapărat trebuie ţinut cont de ele. Important e că-n toate demersurile ei, poeta se simte aproape de tot ceea ce scrie, n-are reţineri faţă de niciun subiect, fie el cu rezonanţe mai puţin poetice. Poezia poate transforma în materie estetică tot ce-i vechi sau nou sub soare, important e ca instrumentul de lucru să nu fie fragil, să plesnească pe parcursul operaţiunii. Hristina Doroftei stăpâneşte verbul, ceea ce-i conferă profesionalism în demersurile sale poetice. Vă voi pune la dispoziţie şi altfel de partituri din creaţia domniei sale: „cimitirul este locul liniştit / în care maiorul în rezervă / se reculege la lumina lumânărilor / şi se ceartă în şoaptă cu soţia aflată acasă / de fiecare dată când ea îl pedepseşte / că nu a cumpărat toate fructele din tabloul lui Monet / de la piaţa decorată cu flori carnivore bulimice. / cimitirul este curtea castelului prinţesei / care a crescut în paşi de dans / printre morminte reci, vrăjind-o / feţi frumoşi metamorfozaţi în cruci îmbătrânite. / cimitirul este laboratorul femeii / cu un singur ochi care practică necromanţia / în fiecare noapte de vineri, / după ce a ţinut 24 de ore post negru, / pentru a afla când va veni sfârşitul lumii.“

În orice cheie şi-ar exprima imaginarul, proiecţiile poetice ale Hristinei Doroftei au o fibră lirică puternică, fără pericolul de a se topi în timp, iar tonalităţile ideatice sunt evidente, aşa că-i exclus de a rămâne în pană de idei, imaginarul o va ajuta în orice moment de derută. Nici urmă de clişeu în poezia ei, este personală prin tot ceea ce comite, asta garantându-i pe mai departe originalitate şi vioiciune verbică. Să vedem ce tratament şi-a prescris poeta pentru vindecarea obsesiilor: „căzută pe spate pe gresia rece, simt cum / frigul intră în trupul meu speriat de paralizia care / îi interzice să mai facă vreo mişcare. / doar respiraţia şi ochii ce aleargă pe tavanul camerei / care se apropie tot mai mult de mine, / dorind să mă turtească, arată că mai trăiesc / încerc să strig după ajutor, dar sunetele / refuză să iasă din gatul uscat şi umflat / precum burtoiul unei broaşte râioase / din depărtare se iveşte silueta / unei femei învăluită în alb, / mirosind a medicamente, tutun şi alcool; / ea se apropie de mine, mă ridică şi / începe să-mi cureţe rănile cu vată de zahăr ars / îmbibată-n alcool, peste care toarnă / ulei extravirgin din măsline, în care / a gătit micul dejun pentru bolnavii / supuşi tratamentului cu pastile de Tic Tac.“

(„Hyperion”, nr. 1-2-3 / 2015, Botoşani)

Setting

Layout

reset default