Domeniul umbrei în anotimpul cenușiu

Share

Ieșind din ideea eminesciană despre firea umbrei („…tu poți să dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi ea-ți dă firea ei cea vecinică… când umbra ta, ca umbră încă, va începe a vorbi, ea va fi atotștiutoare și-ți va spune ce trebuie să faci; când te vei muta tu în firea ei, atunci vei fi tu atotștiutor…”, scrie Eminescu, iar poetul de azi plasează textul în chip de motto la unul din volumele sale), cele mai recente cărți de poezie ale lui Echim Vancea, Umbra vine de mult mai departe și Ultima pagină, tipărite, într-un interval relativ scurt de timp, la Editura Junimea, în 2017 și 2019, circumscriu o lume a umbrei, situată în spațiul-timp de mijloc, acolo unde nu sunt suficientă lumină, dar nici destul fum și nici negură care să acopere definitiv viul, să-l îngroape sub o lespede din „cimitirul echim”, în „valea pomilor”; e o lume în surpare, intrată în stăpânirea umbrei și ierbii care „Înțelenește” cărările, unde lumina moare, iar ființa se rotește în nesfârșite ronduri de noapte: „umbrele-s târâte prin piețele publice ca trimiși/ ai zilei și-ai nopții veniți să cântărească cerul/ se întrețin cu zidurile despre superficialitate/ despre lumină despre oraș despre multe alte lucruri/ o umbră încărcată morminte-s/ de multă vreme-n cimitir ne ajuns/ săptămâna aceasta s-a înserat mai devreme/ cenușa mă-ndeamnă să nu plâng/ și nu plâng/ plouă/ și cu ce a mai rămas din clopotele trase/ de o mână nevăzută/ mă voi uita cu uitare la lună la nea la cer/ cu nedorul exterminator/ voi suge la stelele mele la ugerul lor/ juma’ trup gând juma’ avântându-le/ făr’ de trup și de gând te vei scoate flămândule/ tu vânăt vânătorule de vânt/ cu gura-ți mormântată-n proprii-ți ochi/ și cu ochii-n cuvânt pentru mai târziu firește/ de-acum dacă mor cu obrazul de pază stând/ pentru noapte și pentru zi sub apăsarea/ ochiului care aici nu-i ca să vadă/ cineva suflă în beznă / și face din mine un trup de neajuns/ numai ea lumina moare așa în rondul de noapte” (rond).

În domeniul umbrei, fixat în câteva acroșante tușe expresioniste, cu un oraș în care nu mai e nimeni pentru că a intrat în stăpânirea morților și unde aleile au „maxilarele pietrificate”, iar în gara de acolo, nu se întâmplă niciodată nimic și ploaia se prelinge „de pe o cruce pe alta” peste „dragostea infirmă” a unui „plop fără soț”, se instalează ecranul cenușii, al fumului și negurii; aici sunt poetul care aude ceea ce alții doar văd, cum se spune în păgână și umbra, ființa „cu degete reci”, venită din aproape-departele pe unde va fi rătăcind fantasma unei păsări albe, călătoare, care își face cuib printre „viermii fără rușine” în „cimitirul echim”, în huma din „valea pomilor”. Negura umbrei pătrunde peste tot, ia în posesie realul și ființa interioară, închide ochiul și adoarme „firea zilei”; nervoasă, vie, „prea scoasă din fire”, cum scrie Echim Vancea în revenire sau, dimpotrivă, bătrână și neputincioasă, umbra crucii „căzute peste noi” se întinde în tinda bisericii, ascunzând ceea ce, apoi, ar putea fi epifania „fecioarei” din cerul „copleșit de mândrie”, anunțând dispariția celui pe care l-a însoțit aici pentru a-l părăsi în lumea de dincolo: umbra e Styx-ul poeziei lui Echim Vancea, care vorbește, înainte de toate, despre trecere, despre marea trecere, cum îi spune Blaga, fixând, însă, iată, conexiuni cu orizontul mito-poetic românesc unde, despre cineva care a murit, se zice că a dispărut („cu pași mici/ pe drumul ce duce la apă/ dispari/ se face întuneric/ întruna/ pășind pe nisip/ mormintele/ lasă/ să se vadă/ lutul/ din tine”), a plecat, s-a pierdut: nimic nu e definitiv, oricând cel plecat se poate întoarce: „îndeajuns fiind cel ce privește/ zi de zi/ te întorci/ cu noduri în gât/ în capătul acesta de lume/ dimineața cobori șovăitor/ în stradă/ minunându-te/ de câte umbre/ trec pe lângă tine/ după aceea”: în acest fel, locuind lângă o clepsidră și dobândind, pentru aceasta, dreptul de a trece trupul „dintr-o parte într-alta”, poetul scrie „ultima pagină” cu teama că, revenind de acolo, în „zbaterea tunetului”, i se va da viața altcuiva și recuperează amintiri din vremea când se va pierdut: „pașii se țin greu de lumină/ pe străzi ies umbre și frunze/ se încruntă sfioase la mine cuvintele/ bruma e de când am murit/ mai putredă toamna/ un păianjen rătăcește pe urme de sănii/ de la un timp morții lipsesc din morminte/ de la un timp morții lipsesc dintre noi/ pădurea nu mai suportă lumina/ și întunericul surd cade victimă/ lacrimii fugărită de ziuă” (strada cu un singur nume).

În „aventura” din domeniul umbrei, Echim Vancea integrează texte (cuvinte, sintagme, propoziții, versuri) aparținând unor oameni și poeți maramureșeni, de la „necunoscuții” Mihai Olos, Simion Șuștic, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Chivu, Marin Slujeru, până la cei originari ori „adoptați” (Ioan Es .Pop, Gheorghe Pârja, Vasile Gogea, Ion Mureșan, Ana Blandiana, Lucian Vasiliu, Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Cassian Maria Spiridon); fragmentele grefate pe corpul poemelor (operația e reușită, trupul poeziei lui Echim Vancea primește, nu dă semne de intoleranță) funcționează, adesea, ca niște relansatori ai temei dominante. Astfel, cel plecat se întoarce într-o îndoielnică supraviețuire, cum îi spune Constanța Buzea sau, ca la J. L. Borges, într-o „elegantă speranță”, poeții, integrați printr-un abil și pasionant joc al intertextualității, creditând, odată cu Eminescu, lumea poeziei lui Echim Vancea. Într-o altă ordine, pare că toată lirica sa vorbește despre teluric, despre „lutul din tine” pe care îl arată mormintele din „cimitirul echim”; negura umbrei nu e, însă, compactă pentru că, iată, lasă să se deschidă o fantă pe unde pleacă și se întorc, asemeni ființei înseși, fantasma păsării albe de aproape-departe sau pasărea „cu ochii cuminți”, aceea „de ceară” ori „dezamăgită” și încă, pasărea „deghizată în zbor” din creștetul dealului, mereu altfel ziua și noaptea, într-o metamorfoză care o configurează, de la simbolul ascensional al dimineții la figura năruită ce se arată seara: „I. într-o zi spre dimineață/ păsării din creștetul dealului/ i s-a dat carne și pâine/ i s-a dat o zi/ în care să își deschidă ochii/ dar nu a vrut să vadă/ se credea un păianjen hoinărind/ pe dealul sângerând/ și toată ziua striga/ «nevermore»/ la vremea apusului/ se credea om/ pregătit de cu ziuă să moară/ și nu o dată drumeț/ citind afișele irecuperabile/ de pe stâlpii de electricitate/ drumeț de la un miez de noapte la altul/ în căutarea zilei sorocite/ păsării din creștetul dealului/ II. într-o seară îndreptându-mă spre oficiul poștal/ am văzut răzbunătorii întreținându-se/ și înjurându-se cu umbrele lor/ de care dispun fără urmă sau teamă/ dimineața întunericul/ se răsfrângea/ în floarea-soarelui atârnând/ pleoștită în creștetul dealului” (poem în două părți): realitate și vis, foaie-n două fețe, poem în două părți – aceasta e poezia din Ultima pagină și Umbra vine de mult mai departe, un monolog adresat, parcă, umbrelor de pe pereții de tuf ai grotelor monahilor din Cappadocia.

Ascuns, cu o prezență editorială mereu discretă, poetul din Maramureșul atâtor poeți de azi (își) creează o lume în deplină singurătate, o grotă pe ai cărei pereți sihastrul își proiectează umbrele, firea lor, auzind ceea ce altora li se pare că văd.

Ioan HOLBAN

(„Nord literar”, nr. 7-8, 2020)

Setting

Layout

reset default