Doina Popa, Luna de miere

Share

Romanul Doinei Popa (Luna de miere – Editura Junimea, 2018) este o tulburătoare confesiune despre viață, despre fundăturile ei, despre soarta care nu are puterea și determinarea să devină destin. Personajele nu par să trăiască, ele sunt trăite de istorie și de regulile din familie, societate, reguli scrise, nescrise sau care au intrat samavolnic în viețile tot mai vulnerabîlizate ale „personajelor”. Biografică sau fals-biografică, proza din acest volum al Doinei Popa este sufocantă, personajele însăși se sufocă unul pe altul trăindu-și cu disperare clipa și viața. Povestea este croită ca o spovedanie, una multiplă de fapt, fiecare se exprimă prin celălalt, fiecare se raportează la celălalt „motivându-și” propria existență. Firul narativ pornește de la „mama Doinei” care își testează memoria pe atacurile subtile ale aparenței din realitate, pe degenerescenta memoriei care însoțește bătrânețea. Mama nu-și mai recunoaște fiica, în jurul ei e o multitudine de Doine, fiecare cu propria înfățișare: „- Te-o fi chemând Doina, nu te contrazic dar ce, eu am fătat toate Doinele care sunt pe lumea asta, pe toate le-am fătat eu? Nu mă mai minți și spune-mi unde e Doina mea? – Aici în fața ta, unde în altă parte să fiu? (…) – Asta nu pot suferi eu: minciuna și faptul că poartă hainele Doinei și se vopsește, ca să semene cu ea și susține că ar fi ea. Păi, e normal să se comporte în felul ăsta? (…) Ea mă tot amețește de cap că aici ar fi casa mea. Altă minciună gogonată!”. Glisarea memoriei pe realitatea imediată creează o panică a ființei care recurge la terapia prin spovedanie, prin poveste. Golirea memoriei, pentru a reîmprospăta spațiul eliberat, pare să fie tehnica narativă la care apelează Doina Popa. Universul este al Nărujei, un sat din Munții Vrancei, acolo unde „rezistența din munți”, din perioada comunistă, a lăsat urme adânci. Zonă conservatoare, cu o lume rezistentă la schimbări bruște, de data asta istoria nu mai cruță pe nimeni. Conformismul existențelor mărunte, dar care își trăiau micile bucurii cu toți porii minții și sufletului, este dinamitat și deturnat de „răul istoriei”. Maria, George, Dumitru, Micuța, Titi, Ileana, Vasile, Manea… sunt fațetele și personajele care îmbracă haina istoriei care li se lipește dureros pe piele. Evenimentele din carte sunt parte dintr-o panoplie a epocii: urmările războiului, seceta din 1947, foametea, prigoana celor bănuiți de simpatii legionare, închisoarea, dislocarea lumii satului și împingerea acesteia spre oraș. Peste toate, rânjetul” diavolului roșu”.

Confesiunea muribundei, care are și spectrul „blestemului mamei” de care vrea să scape ca de o obsesie, se termină fără să aducă pacea visată, însă o concluzie la „povestea vieții” vine firesc: „Amintirile sunt ca mărgelele pe ață, tragi de una și imediat apare următoarea. în tot cazul, am constatat că alergăm tot timpul unii după alții, alergăm în cerc, de parcă am fi nebuni și nu ne întoarcem, măcar de curiozitate, să vedem cine aleargă după noi, să ne acordăm un moment de răgaz, să privim acea persoană în ochi și de acolo, în adâncul sufletului, să vedem, nu cumva am terminat, de fapt, cursa? Nu acolo o fi capătul maratonului nostru? Nuuu, tot ni se pare că miezul vieții noastre este înainte și uităm să trăim ziua care, așa cum a avenit, așa a și trecut, a rămas goală, o zi din calendar care își cere dreptul ei, tu trebuia să-i dai conținut, s-o faci să fie frumoasă sau urâtă.”

„Luna de miere” a Doinei Popa este ca un sorb care îți paralizează simțurile și libertatea proprii, amănuntele din viața fiecăruia fiind elementele care dau individualitate oricărui destin. Căci pe lumea asta nu există oameni mari sau oameni mici, există doar mize mari și mize mici care dau, finalmente, dimensiunea fiecăruia. Tensiunea cărții m-a dus cu gândul la „aventura cititoare” de pe când mă delectam cu „Toți oamenii sunt muritori” semnată de Simone de Beauvoir.

Adrian Alui GHEORGHE

(Revista „Argeș”, Pitești, octombrie 2019)

Setting

Layout

reset default