Despre moarte numai de bine

Share

Am citit această carte în zilele toride dintre întunecatul sfârșit de iunie-iulie și început de august, când tocmai plecau la cele veșnice scriitori și artiști români veritabili: Pavel Chihaia, Gheorghe Iova, Florina Cercel, Puși Dinulescu, Cătălina Buzoianu.

Trebuie să mărturisesc din capul locului că înaintea volumului la care mă voi referi mai jos, Moartea de după moarte, Editura Junimea, 2019, Iași, 140 p., nu citisem niciuna din cărțile eseistului, prozatorului și jurnalistului mehedințean prin locul nașterii, Dumitru Augustin Doman ( de ani buni redactor șef al lunarului de cultură Argeș), cu excepția unor însemnări pe fb., între haz de necaz, polemizând cu felurite năravuri, moravuri și personaje postdecembriste, scene și citate, mai ales din prozatori celebri ai lumii, pentru eternul lor uman în mileniul nostru.

Aflat la a 10-a carte de proză, DAD este un optzecist, dacă luăm în considerație debutul său editorial din 1985 cu „Povestiri cu contrapunct”. Următoarea carte va fi publicată tocmai în 1999, după care urmează celelalte, cea mai recentă datând chiar din 2019, „Spuma zilelor și nopților de lectură”. Surprinzătoare, cel puțin pentru subsemnatul, este opulența lecturilor literare și filosofice ale autorului, de la Angelus Silesius la Max Scheller, de la Biblie, Cartea tibetană a morților, filosofii antici la Sfinții Părinți, de la Baudelaire și Heidegger la Tommasi di Lampedusa și Gregory Corso, de la Jean Biès, Claude-Henry Rocquet la Trakl, Adrian Alui Gheorghe, Aurel Pantea sau Marian Drăghici, ludicul tragic ce ține să se mărturisească: „Eram tânăr, scriam, n-am avut de ales/ moartea în somn mă săruta pe obraz,/ iubita pe gură,/ astăzi ceva s-a schimbat/ e bine să țină de învățătură/ femeia mă sărută pe obraz,/ moartea în somn mă sărută pe gură”.

A treia dintr-un soi de enciclopedie sui-generis de fragmente, cugetări, luminoase gânduri îndoliate, „inspirate panseuri angoasante”, paradoxuri, aforisme, apoftegme, palinodii, însemnări, glose sau adnotări având drept temă dominantă moartea noastră cea de toate zilele (trebuie precizat că prozatorul nu este nici pe departe ceea ce numim, fie și simbolic, un necrofil!!!), cartea la care ne vom referi, pare a se baza pe fraza lui Emil Cioran: „A încerca să filozofezi asupra morții e adevărata modalitate de a învăța să mori“. Este știut că autorul „Demiurgului funest” a cochetat o viață cu moartea, elogiind-o și totodată exorcizând-o printr-o structură spirituală numită eseu, edificând astfel o operă nemuritoare, tradusă în aproape toate limbile pământului.

La care replica lui DAD, creștinească și deopotrivă laică, va fi pe măsură, în sensul demitizării frazei gânditorului de la Rășinari: „a filosofa asupra morții e modul veritabil de a învăța să trăiești”. Intens, rodnic, în ciuda sentimentului de zădărnicie provocat de caducitatea vieților noastre, fragilității materiei din care am fost plămădiți, de celelalte o mie și unu de motive.

Fiind un optimist bine temperat, cultivând deopotrivă tandrețea, natura, naturalețea, omenia, colegialitatea de breaslă (ce altceva poate fi includerea la sfârșitul propriei cărți a unui lung, dar reușit poem semnat Adrian Alui Gheorghe, „Legături primejdioase” anunțând moartea în cele mai diverse versiuni, într-un registru giocoso, de zvon colocvial, dar cu resurse hazlii inepuizabile???!!!) și umorul în toate ipostazele sale, de la cel amar la cel acid sau caricatural, Dumitru Augustin Doman, precum un cărturar înțelept din rasa lui Anatole France, departe de a-l crede pe cuvânt pe Heidegger – că omul se naște deja copt pentru moarte – , respinge acea sentință tip SEIN ZUM TODE, împărtășind în schimb părerea mult mai umanului poet și eseist Jean de Biès, vestit prin cartea sa „Doliul alb”, conform căruia marea trecere nu trebuie înțeleasă ca scop al vieții noastre, ci ca Eliberare, văzută ca „o stare de plenitudine armonioasă apărată de eu și de nenumăratele sale metastaze, o stare strălucitoare”.

Sigur, nu ne putem ascunde după deget, ideea morții atotînsoțitoare, a misterioasei noastre dispariții biologice sau a Impermanenței (expresia aparține lui Lama Denys) ca singură certitudine, este o obsesie negativă ce poate deveni a doua natură. Ideea, dar și, vai!, realitatea ineluctabilă a morții, este întoarsă de autorul argeșean pe toate fețele, examinată în principalele religii monoteiste ale lumii și supusă interpretării personale, cu un spirit critic riguros, adesea plin de candoare și dezarmant: „Dacă pentru Krishnamurti a muri înseamnă a trăi, de ce pentru noi a trăi nu înseamnă a muri? A trăi cu moartea-n gând, a muri cu viața-n suflet”.

DAD este mai curând un Omar Khhayam, un poet-cugetător epicureic și convivial ce îndeamnă destăinuindu-și totodată geneza propriei enciclopedii de descântare a morții „să trăiești și să vorbești despre moarte bând vin în notele vesele ale viorii și în acordurile de coțofană a ale saxofonului.”

Pomeneam de acele mici povestiri „moralicești“, ce alternează în carte cu scenete aproape idilice, aproape funebre, aproape horror, aforisme și versuri din literatura română sau universală, în care moartea are ultimul cuvânt, contes philosophiques, să le zicem, în sensul celor scrise de Voltaire. Ei bine, născându-se doctul nostru coleg în ziua de 29 august, o zi belicoasă ca de altfel mai toate zilele istoriei scurse de la Adam încoace, ce s-ar fi întâmplat pe 29 august 1751 în pivnițele Castelului Heidelberg: „s-a terminat confecționarea celui mai mare butoi de vin din lume, cu o capacitate de 221,726 litri. După acel loc tânjește sufletul meu”.

La polul opus, unii teoretizează și se bizuie pe speranța în moarte? Nimic mai absurd pare a diagnostica DAD , calificând-o: „Cea mai ferventă și frecventă formă de nebunie”. Scriitura este una artistic-ironică, ludică, maeștrii săi nedeconspirați fiind Boris Vian sau Oscar Wilde. A dinamita din interior clișeele, ideile livrate de-a gata, lapalisadele, tautologiile pare a fi virtutea de frunte a scrisului lui Dumitru Augustin Doman: „Gioconda? Zice vizitatorul de la Luvru. Nu mă înnebunesc să o revăd. Zâmbetul ei este grimasa Morții căreia îi cer să mă păsuiască“. Ca apoi să citeze versurile uitatului poet genial Daniel Turcea: „Moartea e poate singura oglindă/ în care începem să ne vedem”.

Moartea de după moarte este un fel de laică și totodată creștină polifonică izbăvire și izbândă tip „cu moarte pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”, dar mai ales o problematizare colocvială a morții, folosind tot arsenalul scriptural oferit de talentul unui poet convertit la proză: bârfa superioară, adulația, exorcizarea. Iată un model de scriitură artistică, autorul dezlegând o dată pentru totdeauna enigma dispariției subite a lui Antoine de Saint-Exupéry la 31 iulie 1944: „(…) Aseară, intempestiv, m-a oprit pe stradă Pafnutie cel Bătrân și m-a lămurit. Antoine a coborât cu avionul său pe o planetă pustie cât o frunză roșie de arțar și a supraviețuit mulți ani acolo, fiind un fel de Mare Prinț. A murit de bătrânețe acută cu câteva luni în urmă”.

Era aproape normal ca autorul să fie livresc și coctoist, de vreme ce-l citează chiar pe celebrul Cocteau: „Ecrire c’est tuer la mort”. A scrie înseamnă a ucide moartea, iată chiar o profesie de credință a celor doi autori, cel citat și cel cititor. Sinuciderea, cu care personal, nu sunt de acord, este tradusă de Gheorghe Grigurcu drept „desăvârșirea autocriticii”. Nu e rău spus, ba chiar o putem lua drept ca pe o figură de stil reușită.

Se pare totuși că sinuciderea are profunde motivații organice, este un soi de damnațiune, altfel spus, programare congenitală. Cazul sinucigașului la doar 23 de ani, poetul Virgil Bănescu, relatat de DAD, este un exemplu de tragedie anunțată. Repet, autosuspendarea din viața care este un dar divin, este o faptă necreștinească. Dacă vreo duzină de politicieni de azi și nu numai și-ar face autocritica până-n pânzele albe ale sicriului, canalele tv de știri ar avea materie pentru un an și ceva.

O vizită la mânăstirea Slănic-Argeș îi prilejuiește lui DAD o pagină de delectabil realism magic, de vreme ce călugării din respectivul așezământ sacru au descoperit Paradisul terestru. Beati loro, ar zice italienii. Ferice de ei!

Lider al curentului optimist, ce știe să fie uimit în fiecare clipă că se află în viață, DAD, nu are o părere prea bună despre medicină și medici în relația lor cu pacienții, arătându-se deosebit de exigent atunci când spune că medicina ameliorează, dar nu vindecă. Nu altceva spuneau latinii prin „medicus curat natura sanat”…prin natură putem înțelege multe: demiurgie, thaumaturgie, miracolistică… Cum am putea încheia altfel această recenzie decât prin această cugetare de pus pe rană a lui Jules Renard, scrisă parcă dinadins pe adresa cărții lui DAD: „Nu știm ce Dincolo, pentru că această ignoranță redă condiția sine qua non a vieții noastre. Așijderi, gheața nu poate cunoaște focul decât cu condiția de a se topi, de a dispărea”. Altfel spus, mori și vei afla…!!!

Geo VASILE

(„Familia”, nr. 1, 2020)

Setting

Layout

reset default