Despre efectele „șobolanizării” sau „pușlamielismul” timpurilor noi

Share

Personajul lui Nicolae Rusu din noul său roman Pușlamielul, apărut în 2017 la editura ieșeană Junimea, este expresia a ceea ce am putut moșteni mai rău și mai prost făcut sub aspectul fiziologiei umane de la fostul URSS. De la Gioni al lui Aureliu Busuioc încoace, Fane Fana TurmaruEscuianu este poate cel mai execrabil portret reprezentând fauna politică de prin părțile noastre. Și dacă personajul din Spune-mi Gioni! își afișează de bunăvoie opțiunile existențiale și politice în corespondența cu nepotul său, specimenul lui Nicolae Rusu, cu mult mai greu de identificat cu ochiul liber, își descoperă natura doar pe patul psihiatrului. Cioflingar cu mască de om distins, pocitanie cu cravată la gât și pantaloni la dungă, pușlama cu botișor de miel inocent, Ștefan Fânaru, alias Fane Fana TurmaruEscuianu, este un numitor comun proiectat artistic al tuturor profitorilor situației sociale, economice și politice de la facerea Republicii Moldova și până acum: funcționari ocupând fotolii administrative decizionale, formatori de opinie semnând articole înflăcărate pe primele pagini ale ziarelor importante de diferită orientare politică, artiști completând armata propagandistică a partidelor politice etc.

Să nu credeți, Fane nu este „trimisul rușilor” și nici măcar al „nemților”. El este băiatul unor țărani de ispravă de la nordul Moldovei care a înțeles destul de iute că, în deruta perestroikăi gorbacioviste, un marginal trăind în căminul studențesc se poate proiecta cu ușurință în birourile demnitarilor. Mai ales că soluțiile îi stau la îndemână, i le oferă „maeștrii  genului”, fericiții premergători ai regimului. Căsătoria cu fiica ministrului învățământului, care-i „moldovean de-al nostru”, îi asigură lui Fânaru un carnet de partid și un fotoliu călduț în minister. Destrămarea imperiului nu strică planurile istețului decât pentru un timp scurt. Pușlamaua noastră știe când să-și tragă mască de miel ca să placă babacului, iscusințele sale de dârdală îi prind bine și când semnează articole despre unire în ziarele Frontului Popular, și când perorează în favoarea păstrării statalității în gazetele agrarienilor. Giruetă infailibilă, propagandist cu aceeași elocvență și ardoare al tuturor președinților și al partidelor de la putere, sforar priceput cu față angelică, Don Juan cu fler, exersat în materie de cucerire a secretarelor din anticamerele sus-pușilor, Fane pare a fi invulnerabilul învingător al tuturor timpurilor. Jocul îndelungat de-a identitățile îi joacă festa însă, o neașteptată fobie, declanșată de o farsă, îl destabilizează, îi clatină scripetele tupeistului care îl urca, ireproșabil până atunci, spre culmile fericirii și îndestulării.

Cu originea în genul satiric al fiziologiei, romanul lui Nicolae Rusu nu pregetă a folosi instrumentele pe care psihanaliza secolului trecut le-a pus la îndemâna literaturii. Teoria freudiană a Eului, Supraeului și Sinelui pare a-l ajuta pe autor în demascarea subtilă a personajului său. Scriitorul preia de la psihanalistul austriac ideea de stratificare a personalității, nu neapărat cu sensurile ei originale, pentru a o valorifica în sensul structurării narațiunii. Intriga romanului este modelată de faptul vizitei lui Sergiu Leahu, unul din personajele principale, fiind totodată și unul din naratori, în cabinetul amicului său psihanalist, care îi oferă un jurnal de 160 de pagini și o înregistrare audio a convorbirilor făcute în timpul unor sesiuni de psihanaliză, ambele avându-l ca protagonist pe Ștefan Fânaru. Din acest moment, narațiunea se distribuie pe trei paliere: evocarea la persoana I a lui Leahu despre relația lui cu Fânaru, pe de o parte, jurnalul și aiurelile inconștiente ale lui Fânaru, de asemenea la persoana I, pe de altă parte. Cele trei niveluri ale narațiunii sunt menite să zugrăvească natura triplicitară a individului care ilustrează o nouă formă a alienării autoinduse, specifică fripturiștilor timpului. Dacă rătăcirile indivizilor din romanul aceluiași autor, Șobolaniada, erau cumva forțate din exterior, dezumanizarea lui Fane Fana TurmaruEscuianu este opțiunea lui proprie, un drum ales de bunăvoie. Jucate cu abilitate, cele două discursuri ale lui Fânaru: jurnalul demagogului cu veleități de scriitor-filozof și confesiunea individului format în ideologia și fantasmele utopice ale comunismului, împreună cu evocările lui Leahu, care apare cumva în postura de Supraeu, de cenzor moral reprezentând tradiția umanismului, creează portretul-tip, o mostră a individului-specimen, politician și om de cultură deopotrivă, responsabil de starea de lucruri în care ne-am pomenit realmente cu toții astăzi. Firește, Fânaru nu este singurul în roman care ilustrează meteahna noastră socială, scoaterea lui eventuală din ecuație nu ar schimba mult rezultatul, or, lumea romanului Pușlamielul (citește: lumea noastră) este populată de ziariști „vârcolaci”, scriitori și artiști vânduți, deputați și guvernanți ticăloși: parveniții de tot felul ai independenței noastre. Un roman ușor de citit și greu de digerat. Un roman obligatoriu.

Aliona GRATI

[„Contrafort”, nr. 1-2 (269-270), ianuarie-februarie 2019]

Setting

Layout

reset default