Despre copilărie

Share

Copilăria, ca etapă a existenței noastre, este privită, de regulă, de către individul ajuns la maturitate, cu nostalgia unei treceri irevocabile și a pierderii „paradisului”, acesta din urmă fiind expresia unui timp determinat din punct de vedere istoric, dar care, raportat la aspirațiile și căutările umane, devine anistoric. În literatura noastră rămân de referință peripețiile lui Nică al lui Ștefan a Petrei din Humulești, „băietul” unei numeroase familii de moldoveni; năzbâtiile și aventurile sale sunt des invocate și puse, nu o dată, în contradicție cu preocupările junilor veacului nostru.

De pildă, un roman apărut în 2016, intitulat Manual de jocuri pentru copii (autor: Lucian Zup), mizează, indirect, pe acest subiect generos și, în egală măsură, provocator. Este evident că universul copiilor din trecut nu poate fi (nici măcar) comparat cu cel al tinerilor născuți, de exemplu, la începutul anilor 2000. Cei patru „eroi” ai cărții amintite – Alin, Radu, Cornel și Marcu – trăiesc într-o lume în care esențiale sunt gașca, jocurile pe calculator, fuga de responsabilitate, superioritatea raportată la băieții din scara blocului etc. N-aș spune că diferența față de eroii atâtor opere care abordează acest subiect este axată pe structura interioară a personajelor; în fond, oamenii (deci și copiii) au fost dintotdeauna capabili nu doar de eroism și onestitate, ci și de lașitate, ipocrizie, dorința de supremație (Împăratul muștelor este, din acest punct de vedere, emblematică). Schimbarea a survenit, mai degrabă, la nivelul substituirii universului real și a facilităților de a pune în practică violența.

Dar cine ar putea afirma că răutatea celor patru „eroi” – de fapt, antieroi, limitați și incapabili să gândească cu mintea lor – este mai periculoasă decât a celor care dărâmau casa Irinucăi? Înțeleasă în contextul care a generat-o, malițiozitatea unor copii (inocentă, firește!) este, de multe ori, justificată și trecută cu vederea. Așa se petrece și în Manualul… de care ne ocupăm, căci moartea lui Radu, cel mai defavorizat dintre protagoniști, al cărui frate își petrece timpul în închisoare, nevoit să trăiască alături de un tată alcoolic, se înscrie într-o paradigmă minoră, fără a fi exploatată de narator la nivelul gândit: „eu în locul tău l-aș ucide” sună o afirmație de-a lui Marcu către Cornel, transformat de Radu în sclav cu botniță, la propriu! Reacția lui Cornel la spusele tovarășului vine ceva mai târziu: „Să-l omor? Cornel era șocat nu de imagine, ci de cât de firesc sunau cuvintele astea. Marcu le spusese ca și cum ar fi fost cel mai normal lucru din lume, ca și cum așa ar fi trebuit să se întâmple și nu altfel. Și ca și cum ar fi fost o chestie de nimic, un joc de copii […] Până nu-ncerci n-ai de unde să-ți dai seama. Eu cred că-i o treabă foarte simplă. Multă lume o face. Vezi câte cazuri sunt la televizor. Iei briceagul și-l înfingi în gâtul ăluia, când e atent în altă parte. Intră mai ușor în carne decât în lemn”. Nu somnul rațiunii naște monștri aici, ci frustrarea și obediența neîmpărtășite.

Tehnicile naratoriale creează o tensiune morbidă, de care ne lovim la tot pasul. Lovitura aplicată șefului de bandă de către Cornel ar putea să fie fatală, dar nu este; la fel ca traversarea balconului, la înălțime. Gravitatea situațiilor se resimte la tot pasul, dar naratorul amână până la sfârșit tragedia, din care se pare că nimeni nu învață nimic. Moartea este, aici, o formă de stupiditate umană (din fericire, nimic mai mult!). Să fie aceasta o caracteristică a noii copilării sau doar a unui discurs care se ferește, totuși, să devină anost? Neam putea întreba, văzând trepidantul dinamism al noilor generații, care va fi viitorul copilăriei de peste cinci-șase decenii. Indiferent însă de aceasta, reușita romanului în cauză se circumscrie abordării unei tematici actuale și care ar trebui să manifeste mai multă atenție, căci investigarea psihologică a unor astfel de situații este oricând binevenită. Literaturizarea unor cercetări introspectice poate fi subiect de mare roman, mai ales că nu întotdeauna studiile științifice au impactul pe care și-l doresc autorii lor.

În Manualul… apărut la Junimea planează, în aproape fiecare capitol, moartea resimțită din punct de vedere fizic, dar și metafizic. Diferența dintre cele două este, uneori, (aproape) insesizabilă și nu cred că prima e mai periculoasă decât cealaltă. Cu ea începe și se termină romanul, căci Alin încearcă, pe toate căile posibile, să găsească subterfugii de a nu merge la înmormântarea unui coleg de-al părinților săi. Altfel spus, nu vrea să se întâlnească cu moartea (ceea ce, aparent, este o atitudine firească la un copil), ci preferă să rămână acasă, singur, pentru a se juca la consolă. Așadar, substitutul morții nu e, pentru Alin, viața reală și inepuizabilă experiențial. Privită din acest unghi, umanitatea celor patru pare, cu foarte mici excepții, desuetă. S-ar părea că moartea lui Radu nu a fost urmarea unui joc nevinovat, ci a unei refulări atent gândită, calculată; este clar că inocența nu e specifică acestor copii.

Atmosfera sumbră din Manual… se datorează lipsei de viață autentică: asistăm la o cosmetizare a emoțiilor și fragilității. Perspectiva cenușie a autorului (care apare și ca actant, în persoana unui polițist cu o burtă uriașă: „apoi a venit echipajul de poliție. Din mașină a coborât unul mai gras ca tata, uniforma pleznea pe el și-și târa cu greutate picioarele. Pe insigna lui era scris Lucian Zup”) se originează într-un dezacord față de faptele oamenilor vremii sale și transmite, prin acest manual, o critică la adresa copilăriei (post)moderne.

Iulian Marcel CIUBOTARU

(„Expres cultural”, Iași, nr. 5/ mai 2018)

 

Setting

Layout

reset default