,

De la Petru citire: Poezie topită în tragismul unui destin

Share

Parcurgînd cele două sute şi ceva de file ale romanului scris de Vasile Iftime, un remarcabil poet (cu vreo şapte-opt volume de versuri la activ), am avut de-a lungul lecturii mai multe reacţii: mai întîi încântare, puţină nedumerire şi semne de întrebare încotro va ajunge cu acest stil, după vreo 50 de pagini, în final o certitudine – un roman admirabil şi memorabil. Bineînţeles, încă de la primele pagini, l-am asemănat pe autorul acestui stil, prin care împrăştie metafore la fiecare frază, cu cine altul decît cu Fănuş Neagu. Numai la acest ilustru prozator am mai întîlnit atît de mult lirism în romanele sale.

Nu ştiu cît din epicul cărţii face parte din biografia autorului, deşi multe trimiteri sînt recognoscibile din biografia acestuia, cîte sînt simple ficţiuni literare, cert este că în totul cartea, deşi nu este scrisă la persoana întîi (cum, de regulă, se scriu autobiografiile), pare a fi romanul unei vieţi. O viaţă irosită de un tînăr (tînăr pe tot parcursul cărţii), Petru (şi atît), puţin ciudat, cu aplecare spre visare şi reverie psihologică, dar pe care îl aruncă viaţa dintr-o tragedie în alta, întîmplări care constituie epicul cărţii.

Astfel tînărul ajuns la 15-16 ani, care „împărţea” cu tatăl său revistele porno (cumpărate de cel din urmă), cu care ocazie autorul face o foarte plastică descriere a nudurilor din fotografii („cea roşcată avea 18 aluniţe pe piept, pe umeri, constelaţie de semne”; „roşcata, duh întrupat într-o herghelie de cai slobozi”; „şatena avea ochi verzi, par cîrlionţat, buze cărnoase, obraji rumeni, gene lungi, sprîncene arcuite, pleoape proaspete, gît de lebădă, piept de mironosiţă, umeri de martiră, picioare de căprioară…”) rememorează primele sale „experienţe” sexuale precum contactul cu chiloţii „uitaţi” de tanti Didina, cea care îl alinta cînd era mic cu îndemnul „Hai, puiule, bobocelul lui tanti, răţoi mic, lasă pe tanti să-ţi pupe puţa, mîine-poimîine calci pe urmele lui ta-tu”, sau primele relaţii cu aceasta în ieselea vacilor, cu Argentina în căpiţa cu fîn, cu mătuşa Varvara în şopron. Timidul Petru, cel care la întrebarea clasică a mamei ce ar vrea să ajungă cînd va fi mare răspunde acesteia „Om singur, mamă!”, nu va avea parte de acest destin. El este abuzat nu numai de vecinele sale ci, ulterior, şi de pedagogul din internatul liceului ieşean „Ibrăileanu”: „Bă, dacă scoţi un sunet, îţi sucesc gîtul ca la hulub”. Prima idilă însă, care îi va lăsa urme pentru toată viaţa, avută cu Genia din Blăgeştii Vasluiului şi care moare într-un accident pe Copou, avea să declanşeze declicul nebuniei sale ulterioare, o stare dramatică a personajului care conferă tragismul volumului.

Petru trăieşte, după această traumă sufletească, în celelalte părţi ale cărţii, alte şi alte drame care, în final duc la o adevărată tragedie, tensiunea cărţii crescînd de la un capitol la altul: viaţa de apevist la Sibiu, internarea şi evadarea de la Socola, incendierea mănăstirii Fîntînele, închisoarea. Viaţa de cazarmă cu binecunoscutele experienţe cazone de aici este întreruptă din cauza obsesiei oglinzilor care-l înconjoară în baie: „Luaţi-l de aici! La balamuc cu el! Crucea mamii lui de nebun! Cine dracu l-a adus pe ăsta în armată” – se înfurie un comandant. Şi ajunge la balamuc. Aici este primit regeşte doar la internare: „Intră, te rog, te aşteptam, ia loc. Ana, două ceşti de cafea, una pentru domnul şi una pentru umbra domnului”, comandă doctorul asistentei sale. Desigur, la sanatoriul de nebuni întîlnim personaje istorice: „Ieri, regele Ludovic al XVI-lea a cerut ceai iar umbra sa, regina Maria, a cerut limonadă. Alaltăieri, bătrînul Newton, ca de obicei, a poftit suc de mere căzute singure din copac, pentru că merele gravitate sînt de o sută de ori mai bune decît merele imponderabile, iar umbra sa, miss Storey, a servit ceai de tei cu aromă de scorţişoară. Dimineaţă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, care se grăbea să ajungă la Moscova, a băut pe fugă o cafea cu nechezol, iar umbra sa, tovarăşa Pauker, un ceai din ramuri de fenic”. Cu colegul de balamuc, nenea Matei, un pedofil care şi-a violat copiii, el fiind profesor de filozofie, singurul nebun cu mintea limpede de aici, evadează din spitalul de nebuni de la Socola şi se opreşte la poarta schitului „Piatra Fîntînele”. La intrarea în schit încep interogatoriile. Părintele Marcu, stareţul, fost maior de securitate al direcţiei de informaţii, Consiliul judeţean Buzău, secţia anchetă şi cercetări penale, îl „repartizează” pe evadatul Petru celui mai calm şi înţelept călugăr din aşezămîntul mănăstiresc, părintele arhimandrit Ioan, „mai domol cu cei săraci cu duhul”. Viaţa de schit este animată, aflăm, de domnişoara Cătălina, un personaj ce intră în voia stareţului care, deşi poruncise „Cine aduce femeie în bătătura schitului, în spurcăciunea ei să-şi dea duhul. Aici fac mănăstire, nu futelniţă!” îşi încalcă porunca şi, pentru a intra schitul în cîteva proiecte turistice iniţiate de aceasta (femeie deşteaptă, „fostă director de cultură, culte şi patrimonii”), astfel că „pacea mănăstirii s-a dus pe pulă”, pentru că „banu-i ochiul dracului”. Cătălina este descrisă magistral de autor: „Fostă balerină, instructor de dans, coregraf, manager, fund bombat, picioare reliefate, fustă strîmbă, şliţ pînă la portjartier, pantofi decupaţi, tocuri 20 centimetri, bluză de culoare înflorată, ţîţe slobode, sfîrcurile ca prunele coapte, zîmbetul larg, buzele îmbietoare, obrajii rumeni. Domnişoara Cătălina nu inspira, domnişoara săruta aerul ca pe nişte sfinte moaşte. Degete de pianistă, subţiri, lungi, drepte, 10 îngeraşi crescuţi din palme”. Apropierea Cătălinei de stareţ îi trezeşte acestuia simţurile adormite, astfel că la pictarea bisericii domnişoara Cătălina devine frescă pe doi metri pătraţi, în calitate de ctitoră. Tînărul Petru, care, în timp, urcă cîteva trepte ierarhice pe scara călugăriei încît este invidiat de mai vîrstnicii călugări Gherasim şi Ilarion (foşti subofiţeri de miliţie), observă depravarea din mănăstire, ajungînd să-şi spună: „Doamne, am fugit de lume şi tot în lume am ajuns”. De aici pînă a pune foc mănăstirii nu mai durează mult. „Maiorul Marcu s-a prăbuşit precum o piatră ruptă de pe un versant înalt. Peceţile călugăriei se ştergeau una cîte una de pe hoitul obez. Gradele maiorului de securitate se exfoliau de pe epoleţi”. Ancheta ce trebuia făcută în urma incendiului este muşamalizată, iar pe locul fostului schit s-au plantat copaci. Petru ajunge la închisoare. Cu această nefericită experienţă începe şi se încheie romanul.

Cartea lui Vasile Iftime este captivantă iar tensiunea acţiunii creşte de la un capitol la altul. Cînd personajul principal al cărţii ajunge în situaţii critice, şi are destule, o mamă îndurerată îi şopteşte duios, ajutînd-l în clipa de cumpănă: „Copăcel, puiule, copăcel!” Proza acestui prim roman al autorului, îmbibată de mult lirism, ne vorbeşte despre o lume buimacă, decăzută, care poate schimonosi un destin. Şi o face la modul tragic. Autorul, care cunoaşte foarte bine mediile prin care ne poartă – armata, balamucul (în calitatea lui de psiholog), viaţa monahală –, cochetează cu situaţiile limită la modul lucid, fără a construi din situaţia personajelor melodramă. Observ, de asemenea, la finalul acestor notări fugare, că Vasile Iftime are, în scris, o sobrietate ce impune respect, el neavînd apetit, poate nici gust, pentru derizoriu, ironie, comic de situaţie, parodiere a situaţiilor sau personajelor. Romanul „De la Petru citire” va fi, cred, una din cărţile care vor cîntări greu la masa juriilor care acordă premiile literare ale acestui an.

Nicolae Sava

(„Hyperion”, nr. 10-11-12/2016)

 

Setting

Layout

reset default