De dragoste

Share

Recenzie de Alexandru Călinescu
„Precedentele”, „Penultimele” de Nicolae Turtureanu

De dragoste

Nicolae Turtureanu publică doua elegante volume, intitulate Precedentele şi Penultimele (ed. Junimea), în care adună „versuri de dragoste”, mai vechi şi mai recente, Scriitorul a fost întotdeauna o prezenţă mai curând discretă în viaţa literară şi poezia sa, deşi s-a bucurat de aprecierile unor critici de notorietate, n-a avut recunoaşterea pe care ar fi meritat-o. În definitiv, Nicolae Turtureanu face parte din cea mai valoroasa „promoţie” poetică pe care a dat-o Iaşul după al doilea război, aceea a lui Dan Laurenţiu, Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Cristian Simionescu, pentru a aminti numele cele mai proeminente. Sunt poeţi de vârste apropiate, dar fiecare cu universul său şi cu o voce inconfundabilă. Între ei, Nicolae Turtureanu se distinge prin amestecul de tandreţe şi ironie, sentimentalism şi spirit ludic, gravitate şi. fantezie, la care se adaugă o inteligenţă artistică mereu trează, care îi permite să facă briliante exerciţii de virtuozitate, dar şi să ia distanţă faţă de propriul demers poetic.

Ceea ce, de altfel, se observă numaidecât este uşurinţa cu care poetul schimbă registrele, deşi preferinţa sa pare să meargă către tiparele „tradiţionale”, ce mizează pe solemnitatea rostirii şi pe muzicalitate: „În seara asta vom sorbi cafea / până când ceaşca va simţi sfârşitul / şi cineva în marmora ei grea / va-ncepe jocul tainic de-a ghicitul. // În seara asta n-o să fie somn, / vom sta cu ochii sprijiniţi de visuri, / închişi în ochiul negru şi enorm / al nopţii, arcuită pe abisuri. // Va trebui să rupem văluri largi / prin acest aer fără de culoare – / respiră-adânc în munţi, chiar dacă-ţi spargi / pieptul de-un zid care contururi n-are! // Încâ privim un chip fără de corp / un nume fără litere, un drum fără sfârşit – / eu sorb, tu sorbi; cu sorb, tu sorbi / din apa neagră-a timpului oprit”. Întâlnim şi o „specie” poetică originală, pe care autorul o numeşte romanţ şi care trimite, desigur, la Minulescu şi la sentimentalismul lui dublat în permanenţă de impulsuri ludice: „…şi ce frumoasă despărţire, / cum tu-ai aprins o lumânare / iar pe tavan, spre nemurire, / cortegiile treceau călare… / Veneţia spuneai, Florenţa… / se auzea cum trece-un tren / şi între noi era absenţa / şi o nocturnă de Chopin… / Dar gara internaţională, / când ne pierdeam în lungi libaţii, / când cineva a spus pe sală / că iar la Crasna-s inundaţii… / …şi ce fru­moasă despărţire! / Îmi amintesc iubito cum / îţi creşteau zorii din pupile / iar barba mea era de scrum”. Unele texte pot fi considerate exerciţii de stil, practică subtilă, semn al unei conştiinţe artistice superioare. Cutare poem ni-l aduce în minte pe Topîrceanu: „La Iaşi s-a lăsat prima ceaţă, / oraşul se lăfăie-n ea / lasciv, şi pe dos şi pe faţă – / nu-i glumă să n-aibă perdea. // Ce mari energii se consumă / în Piaţa Unirii! Ce sârg! / Au teii dantelă de brumă, / copiii sug ţâţe de gumă / ca mierea, în Dulcele Târg”. Alt text face cu ochiul către Emil Brumaru: „Azi stau aicea toată, / să nu m-aştepţi pe-afară / pisică bosumflată / torcând sub plăpumioară. // Tu dă-mi cafea cu lapte / şi roţi de biscuiţi / pe care-n tandre şoapte / tot tu să îi înghiţi…”. Plăcerea jocului răzbate, nu o dată, şi în inventivitatea rimelor. Nicolae Turtureanu face să rimeze atroce cu Benedetto Croce, un pic cu şic, a crescut cu anacolut, alivanca şi Sri Lanka, alandala cu Valhalla, lauri cu dinozauri, lux cu Benelux, a seduce cu in nuce, ba chiar şi …Turtureanu cu n-aduce anu…

Luat de plăcerea de a da citate savuroase constat că risc să neglijez dimensiunea gravă şi adesea tragică a lirismului lui Nicolae Turtureanu. Poetul însuşi se vede pe sine în egală măsură multiplu şi vulnerabil: „Ei bine, poetul are o mic şi una de vieţi / şi nu ştie pe care să o trăiască / de aceea încearcă mai multe, deodată / doar-doar o va nimeri pe cea bună (…) Poetul nu-i ca Ahile / vulnerabil doar în călcâi, / poetul e vulnerabil în totul / şi de neatins de nici un glonţ”. În fine, textele în care se vorbeşte despre suferinţa şi moartea fiinţei iubitei sunt de un răscolitor dramatism şi de o tulburătoare autenticitate: „Iubito, este noapte, mă rog de-o nouă zi / că va veni din ceruri şi iar te vei trezi // şi o să-mi spui pe nume şi eu o să te-alint / dându-ţi cafea cu lapte-n ceşcuţă de argint // şi florile din vaze toate s-or, înclina / sorbind din bucuria şi suferinţa ta…// Iubito, lângă tine e fiul şi sunt eu / de ce nu deschizi ochii şi! respiri tot mai greu? // (…) Abia dacă îţi trece un vag surâs pe chip – Chiar oare, în clepsidră, n-a mai rămas nisip // şi cade în adâncuri cel de pe urmă strop? / Îngăduie-mi în trupul tău – eu să mă îngrop, // să fiu eu cel ce moare – şi tu să ne rămâi / ca maică preacurată şi dragoste dintâi”.

Astfel de versuri, de o impresionantă puritate a rostirii, dau măsura poeziei „de dragoste” a lui Nicolae Turtureanu.

(„Ziarul de Iaşi”, vineri, 3 martie 2105)

Setting

Layout

reset default