Dana Konya Petrişor, Hai-hui prin lumea lui Dumnezeu

Share

Mirajul călătoriilor sau hai-hui prin lumea lui Dumnezeu

Pe doamna Dana Konya Petrişor o cunoscusem, cu ani în urmă, mai ales cu ocazia vizitelor Domniei Sale, împreună cu scriitorul Marcel Petrişor, în locurile natale ale soţului, de pe Valea Crişului Alb. Acum, după citirea cărţii de călătorii recent apărute, mi-am dat seama de valabilitatea proverbului „Cine se aseamănă se adună”. Amândoi soţii au fost şi încă sunt stăpâniţi de „dorul de ducă”, stârniţi „de chemarea depărtărilor”, ca modalitate de cunoaştere, de eliberare din tipare existenţiale, de libertatea mult-râvnită a omului superior, mai ales că amândoi fuseseră frustraţi de aceste componente în tinereţe, când trecuseră prin experienţele cenuşii ale dictaturii.

După atipice experienţe de viaţă, autoarea şi-a descoperit târziu talentul narativ, surprinzându-ne plăcut cu volumul autobiografic De pe mal de Prut, pe malurile Senei (Editura Junimea, Iaşi, 2012), o adevărată istorie a României sec. al XX-lea şi a oamenilor, care, nemaiputând îndura persecuţiile şi vitregiile epocii totalitare, au ales exilul. A doua carte, publicată în acest an, stârneşte interesul chiar prin titlul Hai-hui prin lumea lui Dumnezeu (Editura Junimea, Iaşi, 2016), grupând impresii din călătoriile de demult, dar şi mai de curând, asamblându-se într-o originală mixtură de informaţii etnografice, geografice, istorice, filozofice, sociologice, psihologice, etice şi estetice, impunându-se printr-o atitudine profund umană.

Dacă motto-ul de la începutul cărţii, dezvăluie metaforic dorinţa evadării şi aspiraţia cunoaşterii („Murgul viselor mele/ frământă nebun din copite…nechezatul/ strecoară/ uitate/ ispite), pseudoprefaţa explicativă Mici amănunte , precizează geneza cărţii („acel caiet pierdut, regăsit, rătăcit din nou”), dar şi frustrarea celor stăpâniţi de „o sete de orizonturi necunoscute”, în contextul social-politic al ţării din timpul şi de după „obsedantul deceniu”. Fericita conjunctură istorică din anul 1968 şi, mai ales, anul declarat de UNESCO, fiind an comemorativ al centenarului morţii lui Costache Negruzzi, au înlesnit obţinerea de către Dana Konya Petrişor, descendenta familiei Negruzzeştilor, a „miraculosului paşaport pentru lumea liberă‖. Autoarea e convinsă că bucuria plecării în Europa de Vest şi „aventura” tranzitării celor cinci ţări europene, este „greu de înţeles acum”, când libertatea de a călători e restricţionată doar de „posibilităţile financiare” ale românilor.

Volumul cucereşte, chiar din primele pagini, prin colocviala abordare a amintirilor din călătoriile, în care cititorul este implicat, simţit ca interlocutor interesat de derularea firului epic. În cele optsprezece „planete” ale cărţii, scriitoarea relatează momente extraordinare ale vizitelor ei prin ţările Europei (Italia, Elveţia, Franţa etc.), dar şi prin minunatele locuri ale României (Maramureş, Munţii Apuseni, Delta, Insula Ada-Kale etc.), prin Orient, fie Asia Centrală, fie India, prin Gruzia caucaziană sau prin Capadoccia etc.), depăşind graniţe, făcând nebănuite sacrificii şi înfruntând numeroase necunoscute, trecute toate pe al doilea plan, deoarece, pentru un asemenea călător, în ciuda ploii, a frigului, a arşiţei, a durerilor, dar mai ales a oboselii, primează dorinţa de cunoaştere a cât mai multor locuri, oameni şi obiective despre care citise şi aflase din diverse izvoare. Scriitoarea motivează viziunea personală privind literatura de călătorie, care nu ar trebui să se suprapună ghidului turistic, cu date şi detalii referitoare la obiective „mute”, ci să dezvăluie bucuria întâlnirii cu fiinţe vii, cu oameni, al căror zâmbet şi bunăvoinţă rămân în memoria fiecăruia.

Tovarăşii de călătorie, oamenii întâlniţi, cunoştinţe pasagere „lasă amintiri neşterse”, precum Ricardo Giorgiopittore, cocoşatul în care infirmitatea s-a răzbunat în „agresivitatea pictorului”, care auzise de păsările lui Brâncuşi. Pe canalele şi punţile din „oraşul lagunelor”, unde turiştii nu prea ajung, Dana Petrişor descoperă „acea Veneţie bătrână, rufoasă, ridată şi rău mirositoare, Veneţia vânătă – verzuie a clădirilor leproase… Veneţia fără fard, obosită…” Amintindu-şi de conjuncturala pereche pe care o făcea cu Bruno Valetti, profesorul american de origine florentină, care s-a oferit să-i fie ghid prin Florenţa, autoarea surprinde printr-un real simţ al umorului („spiriduşul” cu „statura mică pusă la patru ace a americanului şi acea siluetă de cocostârc în blue-jeans… pornită de la poalele Carpaţilor”). Remarcăm multe şi neaşteptate conexiuni lexicale în formulări care ajung la o impresionantă strălucire stilistică (În Florenţa „Era un fel de beţie de soare matinal, străzi vesele şi case cu parfum de legendă” – Un florentin ciudat). Străzile din Roma, pericolul vizitelor făcute în goană, devin argumente ale unor reflecţii profunde despre rolul şi rostul turistului orientat înspre miraculoasa poartă a cunoaşterii de noi şi noi orizonturi.

Detaliul neaşteptat trezeşte interesul, chiar de la începutul unor lecturi, prin interogaţia adresată cititorilor („Aţi văzut vreodată trandafiri sălbateci, galbeni?” – În loc de prolog) sau personajelor povestirii („Îmi permiteţi să citesc şi eu Le Monde, doamnă?” – Popas în Alpi), iar uneori prin exclamaţiile convingătoare („Ei, da! N-are decât să-şi bată joc de mine, apa aceea iluzorie” – A fost o poezie). Toate stabilesc o punte uşor de trecut dinspre autor înspre cititor. În alte contexte, interogaţia („Dar ce să vezi?”) pregăteşte explicaţiile geografice şi istorice din vacanţele petrecute la „fraţii catalani”. În ciuda distanţelor, a mentalităţii, a religiei şi a modului de viaţă sau a condiţiei sociale, oamenii reuşesc să se apropie şi să se înţeleagă fie prin cuvinte disparate, învăţate din dicţionar, fie prin semne şi gesturi („Când ai ce spune, vorbeşti oricum, cu ochii, cu mâinile, cu puţinele vorbe pe care le ştii” – Rahmat), dar, mai ales prin zâmbetul şi lumina chipului, care-i apropie. Naraţiunea se ţese pe această apreciată politeţe a oamenilor de pe mapamond („hinduşii sunt deosebit de respectuoşi şi amabili… te întâmpină înclinându-se adânc…” – Imagini indiene) sau amintind de ospitalitatea celor din deşert („Într-o iurtă spaţioasă… ni se oferă munţi întregi de brânză… felii groase de caimac, uscate pe acoperişul iurtei, la vântul deşertului. Toate grase, toate gustoase, toate fără pâine” – A fost o poezie). Relatând despre amabilitatea dezinteresată a tânărului Jackie, care se oferă să o ducă până la o destinaţie în Alpi pe turista surprinsă de greva căilor ferate din Franţa şi fără bani, şi cu restricţii temporale pe biletul de călătorie, autoarea îşi cenzurează cu luciditate implicarea afectivă. Solidaritatea dintre oameni este admirabil ilustrată prin găzduirea în familia doctorului K., cât şi în rezolvarea unor complicaţii birocratice de către prietenii acestuia.

Originala compoziţie mozaicată a cărţii însăilează firesc, în fluxul narativ, fie legenda costumului femeilor uzbece („în culori şerpuitoare, izvorâte dintr-un asfinţit şi din dorinţa unui sultan de legendă” – Zi de mai la Samarkand), fie sincretismul imaginilor vizuale, dinamice şi auditive, marcând, prin repetarea interjecţiei (Hei!), măestria călăreţilor perfect sincronizaţi, dar şi admiraţia spectatorilor faţă de ritmul năucitor al impresionantului spectacol de circ din Alma-Ata (Djighiţii).

Fragmentele reunite sub titlul Pe pământ, în aer şi pe ape… se constituie într-un original colaj de amintiri, despre locuri, oameni şi întâmplări, în care se intercalează interesante „poveşti istorice”, dar şi neaşteptate întâlniri cu oameni simpatici, precum cea din inima Mongoliei cu campionul internaţional de lupte, crescut şi şcolit la Bucureşti sau cea cu Moussa Yebona Quattara, absolvent al Facultăţii de Drept, care face masteratul la Cluj şi se va căsători cu o româncă. Doamna Dana Konya Petrişor iubeşte oamenii, frumosul şi călătoriile, atentă la tot ceea ce i se oferă privirii şi sufletului, pentru că „Ceea ce este fascinant la fiecare deplasare e contactul cu lumea înconjurătoare, mic eşantion al umanităţii în spaţii limitate”.

Din pitorescul sat aflat în inima Apusenilor, gândurile scriitoarei alunecă la casa natală din Bucureşti, pentru ca, învăluită de impresionante acorduri imaginare, să evoce dumnezeiescul concert de orgă de la Notre Dame de Paris, când Pierre Cochereau reclădise lumea printr-o „cascadă de sunete, în mijlocul unei peşteri încărcată de stalagmite omeneşti” (De la musique avant toute chose). Remarcăm combustia afectivă a autoarei pentru tot ce întâlneşte, vede şi trăieşte la înaltele cote ale sensibilităţii omului educat, deosebind frumuseţea naturală de kitsch, calitatea umană de impostură, realitatea de aparenţă. Descrierile de natură dezvăluie sensibilitatea şi harul scriitoarei, dar şi un extraordinar spirit de observaţie. Nesfârşitele întinderi de trifoi din Irlanda „de un verde strălucitor, ca o uriaşă explozie de speranţă”, miile de hectare de cimbru din insula Creta sau imaginea cascadei din Savoia, când „Dumnezeu îşi deschidea ecluzele”, rivalizează cu superba descriere a cupolei Marelui Templu din inima Karakorumului, arzând „în lumina apusului, aruncând suliţe de aur până departe”. Talentul autoarei asociază imaginea locurilor cu starea fizică a călătorilor printre dunele de nisip ale deşertului: „Cerul e spălăcit, îngălbenit de reflexele terestre. Aerul e greu, plămânii parc-ar fi o sită

deasă, un filtru saturat de căldură, de tăcere, de galben” (Un drum în deşert).

Asocierile livreşti (Saint-Exupery, Kessel etc.) fac dovada asimilării şi valorificării lecturilor de calitate, mai ales că, pe canavaua epicului, se ţese marea lecţie a modestiei şi a simplităţii omului cu larg orizont cultural. În ciuda afirmaţiilor presărate pe parcurs că n-are „cultură turistică” sau „cultură artistică”, nominalizarea multor itinerarii şerpuitoare şi descrierea unor edificii sau a unor opere de artă dovedesc exact contrariul.

În aceste călătorii, un loc aparte ocupă „lăcaşurile lui Dumnezeu”, fie prin vizite singulare, fie prin pelerinajele din ţară sau din locuri îndepărtate, respectând peste tot obiceiurile pământului, căci omul se îmbogăţeşte spiritual, găsindu-şi „clipele de împrospătare… în aceste fărâme de Dumnezeu” (Când sufletul călătoreşte).

Amintindu-şi călătoriile prin Europa sau prin Asia, Dana Petrişor simte „aceeaşi bucurie şi acelaşi sentiment de gratitudine faţă de Dumnezeu, care a oferit oamenilor o lume atât de minunată” şi posibilitatea cunoaşterii ei, chiar dacă mai sunt încă multe locuri la care se gândeşte că ar merita a fi vizitate. Beneficiind de oportunităţile pe care le au pensionarii din Franţa, ţara ei de adopţie, scriitoarea continuă să-şi petreacă vacanţele la preţuri reduse, până mai poate, „înainte de cea mai mare… călătorie ce-i este dată fiecăruia dintre noi” (Bucurii şi păreri de rău).

Valorificându-şi admirabil disponibilitatea comunicării, Dana Konya Petrişor realizează o operă rotundă, instructivă, educativă, recreativă, care oferă o largă paletă de informaţii, de trăiri şi de concluzii viabile pentru cititorii pe care, indiferent de vârstă, i-ar vrea atraşi în „aventura cunoaşterii” de noi locuri, oameni şi realităţi, pentru că „fiecare drum înseamnă o descoperire miraculoasă”, care să ne îmbogăţească şi să ne primenească spiritual (În loc de prolog), ştiut fiind adevărul că „Lumea nu e a cui o străbate cu piciorul, ci a cui o înţelege cu gândul” (Nicolae Iorga).

[„Gând românesc”, nr. 6 (288), octombrie 2016]

Livia FUMURESCU

Setting

Layout

reset default