Cuvinte (îm)potrivite: am talent

Share

Cu Angela Traian mă întâlnesc, lună de lună, în spațiul familiar, atașant, acroșant al revistei „Cronica Veche”. Împărțim albul mătăsos și generos al paginilor, fără să fi stat, vreodată, față către față. Doar cuvânt către cuvânt, căutare in prelungirea altor mistuitoare, ardente cântări. Desigur, îi citesc izvoadele, cu desfătarea degustării unui ospăț împărătesc. De aceea, una din bucuriile verii acesteia a fost și luminoasa apariție cu un titlu (cel puțin) șăgalnic: N-am talent, eseuri, Editura Junimea, Iași 2017.

Cartea adună nouăsprezece texte, o selecție din cele apărute în „Cronica Veche” (de la începuturile ei…”), tot atâtea argumente ale unei stabile arhitecturi a calității. Pentru că, pentru Angela Traian, spirit cultivat și scânteietor, totul se raportează la existența sau non-existența valorii, de aceea nu șovăie să se arunce în polemici care au ca miză restabilirea echilibrului necesar, la care se atentează mereu, repetitiv și obsesiv, inclusiv prin creșterea imprevizibilă a unui puhoi de prezențe în câmpul literar, unele neavenita, altele de-a dreptul maligne. Astfel sufocată, piața literară a ajuns să nu aibă o ofertă bine decantată, ci un amalgam în care, cu ochiul liber, nu poți vedea decât o zbatere inutilă pe suprafața subțire a realității.

Pagină cu pagină, răzbate, aprigă, lupta cea bună, lupta împotriva falselor valori, împotriva spoielilor cu pretenții de adevăr, a cârpăcelilor cu ambiția de piatră din capul unghiului: …lumea literară nu se simte prea bine. E plină de tranșee din care oricine, oriunde și oricând poate să tragă. Țintit sau la întâmplare. Ca în politică. Lipsa argumentelor este, ca să zic așa, un accesoriu de blazon. Blazon de gașcă. Zilnic, în presa literară se poate întâlni măcar un articol, înșirat pe câteva coloane, care comentează o carte de poezie sau de proză, din care nu se înțelege mat nimic. E bună? E proastă?

Starea specifică e cea a lecturii și relecturii solide (plimbările prin păduri nesfârșite de cărți și de reviste culturale sunt neuitat: Așadar, îmi plac poveștile. Dintotdeauna mi-au plăcut. Până-tur-atât că, uneori, întrezăresc oaze de poveste și acolo unde, de regulă, nu prea ai cum să le găsești), la braț cu interogații inepuizabile, cu deplinul refuz al dezordinii, cu amendări drastice ale derapajelor de toate nuanțele: în lumea asta mare există tot felul de școli cote te învață cum să devii scriitor. Și nu unul oarecare, ci unul vandabil. În aceste școli, contra unei sume nu tocmai modice, pot intra toți cei care vor să ia lumină. Lumina creației (literare), se-nțelege. Asta în ciuda faptului că, acolo, cu unele excepții, nici nu poate fi vorba de creație. Ci, într-un fel sau altul, de șablonizare. Atât a formei, cât și a fondului. Prețioasele învățături nu se rezumă numai la modul în care ar putea fi eliminate, dintr-un text, unele redundanțe sau folosite mici trucuri pentru potențarea unor idei, a unui mesaj etc. Nu. Se dau indicații clare privind epurarea textului de tot felul de zorzoane (a se citi figuri de stil). Cele mai incriminate sunt metaforele, textul trebuie să fie curat, ca să-l priceapă toată lumea. Nu trăiri abisale, nu mofturi transcendentale, nu viziuni onirice sau alte ciudățenii de acest fel. Nu! Singurul lucru rare contează este realitatea imediată. De acum și de aici!

Scriitoarea, ce pare că și-a asumat o anume distanțare fața de viața publică, e, în realitate, profund conectată la tot ce se întâmplă, oferindu-ne o radiografie aspră, realistă a fenomenului literar actual, compozit neomogen, într-o permanentă zbatere, ce nu-și găsește (sau poate că nici mu-și caută…) cu nici un chip un liman: Din când în când, grupurile compacte sunt zguduite de niște explozii de singurătate/ singularitate, în urma cărora una dintre ei sunt propulsați în frunte, la o distanța semnificativă de restul plutonului. Sunt cei care, având realmente ceva de spus, s-au săturat să sugă ia țâța uscată a postmodernismului și iau povara sensului pe cont propriu. Sunt cei care au simțit, la timp, pericolul colectivizării literaturii, prin dizolvarea discursului critic și, ca efect imediat, anularea ierarhiilor.

Glosând despre momentele de criză (precum cea a limbajului poetic, ori despre necesitatea unui perpetuu nou început, viziunea poetică sau subiectul poetic) sau asupra faptelor de istorie literară, cu consecințe incalculabile încă (un exemplu, golul istoric creat artificial în evoluția literaturii române prin retragerea forțată a lui Tudor Arghezi la Mărțișor), autoarea nu cedează la presiunile trend-ului, amendând drastic derapajele inerente si punând corecte și dureroase diagnostice: Forma experimentală în poezie durează de veacuri și ea n-a însemnat altceva decât o încercare continuă de armonizare a demersului creator cu un anume timp,  un anume spațiu și, nu în ultimul rând, cu o anume stare de spirit. Periodic, acest demers devine limitativ, sufocant chiar, un fel de tipar care se cere a fi spart.

Volumul ne poartă într-o călătorie a cunoașterii pe verticală și orizontală, conducându-ne prin labirinturi, țesând semne și adăstând în noduri de energie a tainelor: Cuvintele vin de departe, din adâncul timpului. Ele poartă în sine legile eredității lor, dar și fotografiile mișcate ale filiațiilor pe care le-au stabilit în timp. De-a lungul unui nesfârșit șir de generații, genetica dar și genealogia cuvintelor au lucrat asupra acestora din urmă, modificându-le: unele au devenit mai strălucitoare, altele mai palide, unele au demonstrat disponibilități mai ample vizavi de filiații, altele au rămas însingurate, uscate, gata să se stingă. Ca să nu mai vorbim de cele care au pierit pur și simplu.

Cartea pare un monolog pe spații vaste (a se citi cu atenție paginile închinate acestei vocabule!), însă e prezentă peste tot, într-o constantă circularitate, dimensiunea dialogică la braț cu ironia (permanenta opoziție față de tinerii furioși, născuți alergici la estetic) și cu autoironia savuroasă (unii cititori, mai circumspecți (ca să nu spun mai grei de cap), printre care mă număr, au rămas cu ceva neclarități. (…) E-n regulă. Simt că voi supraviețui acestui pertinent comentariu.) sau cu neliniștile fertile ale unui creator care nu a ocolit, în volumele anterioare, nici poezia sensibilă, nici proza de mare forță.

Angela Traian are o capacitate uluitoare de a se mira și de a transmite și celorlalți starea de uimire, de căutare ferventă, de bucuria împărtășirii și altora a descoperirilor unor multiple universuri de creație, a lumilor scriitorului, dar nu a oricăruia, ci a celui născut, iar nu făcut, ce le conține pe toate, într-o formulă complicată, care nu seamănă cu nimic, decât cu sine însuși. Numai așa acest univers va putea fi detectat, explorat, înțeles și, la urmă, evaluat. Accesul la aceste spații mirabile nu este posibil fără o pregătire prealabilă și, mai ales, fără anumite chei de lectură, dintre care una din ele o reprezintă constanta raportare la experiențele înaintașilor: Spiritul critic este acela care potențează orice demers întru a distinge, a înțelege și a valoriza frumosul cel viu și nu pe cel născut mort. Orice e viu ne place, pentru că posedă ritm, măsura și armonie, implantate de natură (Sfântul Augustin).

Volumul scris cu pasiune, bucată cu bucată (iar textele atent selectate și măiestru îmbinate…), eu o aprigă vedere interioară a celor de sus, a celor de jos și a celor de mai dedesubt, ne relevă o autoare înzestrată, în egală măsură, eu erudiție și sensibilitate. Universul din cărți se suprapune cu universul personal, durând o constanță de înălțime a spiritului și de profunzime a înțelegerii, o bunăvestire a ordinii, a armoniei, a unei oaze de luminoasă normalitate. Normalitatea, desigur, a talentului cu asupra de măsură.

(„Cronica veche”, nr. 7, iulie 2018)

Mihaela GRĂDINARIU

Setting

Layout

reset default