Critica – reflex al culturii

Share

Întotdeauna m-au bucurat cărţile primite de la confraţii de critică teatrală. S-a întâmplat la fel când mi s-a oferit semnalul editorial al volumului Teatru la filtru, cea mai recentă carte a colegei Carmen Mihalache, şi am fost solicitat să scriu câteva propoziţii pentru coperta a patra; am făcut-o cu plăcere, dar – socotind că asta nu-i suficient – adaug acum cele ce urmează.

Intenţia de a face mai întâi o prezentare a autoarei îmi este sprijinită de faptul că ea însăşi se prezintă cititorilor într-un Cuvânt înainte, dezvăluindu-şi „tainele” personalităţii, datele care o definesc şi o destinează criticii teatrale. Mărturisind că nu-i place nimic din ceea ce pare a fi definitiv închis („lucrurile încheiate la toţi nasturii”) şi că, dimpotrivă, are un feeling special pentru tot ce este efemer (şi ce poate fi mai efemer decât un spectacol de teatru?), Carmen Mihalache ne oferă, în fapt, explicaţia cea mai convingătoare a iubirii ei statornice, definitive (totuşi!) pentru teatru, artă în care clipa este datul temporal esenţial; clipa cea frumoasă – der schone Augenblick, pe care, la alt nivel şi în alt context, o cântă Faust şi căreia îi strigă – când, în sfârşit, o descoperă: „O, clipă, rămâi, eşti atât de frumoasă!”

Aşadar, iubirea de teatru – sub acest semn îşi edifică autoarea volumul de comentarii critice. Dar mai are şi alte motive pe care nu le ţine secrete şi care o întăresc şi o califică profesional. La loc de frunte stă ideea că teatrul este o artă vie, o artă a comunicării directe şi a emoţiei pe care, în sala de spectacol, o împărtăşeşti cu ceilalţi: „Merg la teatru – zice Carmen M. – din plăcere, recunosc, sunt hedonistă, caut bucuria. Iar când o găsesc, vreau s-o transmit mai departe, vreau să o împart cu mai mulţi oameni, să-i contaminez de iubirea mea pentru teatru, care mi-a împlinit şi mi-a colorat viaţa”. (Nu-i, aceasta, o simplă însemnare ocazională, ci o credinţă şi un paragraf de program-programul criticului, despre care, din păcate, vorbim prea puţin). „De aceea am ales să scriu despre teatru – îşi continuă ea mărturisirea – să fiu cronicar, încercând să prelungesc, prin comentariile mele, frumuseţea clipei.” Asta şi face Carmen Mihalache, prelungeşte clipa frumoasă dincolo de sala de spectacol, în spaţiul urbei băcăoane şi mai departe, peste tot unde ajung revistele la care scrie sau cărţile în care – ca şi aceasta de acum – îşi aruncă, cu foarte multă grijă, selectiv, cronicile de spectacol sau celelalte comentarii.

Cu o francheţe surprinzătoare îşi dezvăluie lipsa aplicaţiei teoretice şi plăcerea consemnărilor impresioniste, care, evident, de la impresionişti i se trage: „N-am organ pentru teorie şi teoretizări, îmi displac metodologiile, sunt subiectivă; îi citesc, cu mari delicii, dintotdeauna, pe criticii impresionişti…” Îi plac toate artele (muzica, filmul, pictura – despre aceasta din urmă scrie cu oarecare regularitate, i-a dedicat şi o carte), dar teatrul rămâne mereu pe primul loc între pasiunile ei, poate şi pentru că el adună în „fiinţa” sa toate celelalte arte.

În demersurile critice ale colegei noastre întâlnim mereu semnele unei atitudini interogative, chiar dacă ideile nu sunt formulate întotdeauna ca interogaţii. Ne dăm seama uşor că ea caută mereu ceva anume în fiecare spectacol pe care îl vede şi îl comentează: caută ludicul şi seducţia intelectuală, caută farmecul inedit şi imaginaţia prodigioasă caută metafora originală, caută – cum singură mărturiseşte – acel mai mult decât viaţa. Peste toate însă se înstăpâneşte respectul valorii, care funcţionează ca un filtru (de aici şi titlul volumului). Criticul nu reţine tot ce a scris şi a publicat în reviste (în „Ateneu” mai ales), ci face o selecţie riguroasă, tocmai după criteriul valoric. Are în vedere, bineînţeles, valoarea spectacolelor despre care scrie, dar şi valoarea propriilor demersuri critice, încât nu întâlnim în acest volum cronici pripite, epidermice, „amicale” etc., ci doar pagini riguroase, scrise cu nerv, în care iubirea de teatru şi de actori nu abureşte lentilele criticului sever şi onest. A selectat cu grijă din ceea ce a scris, şi a avut de unde selecta, căci a scris mult – mai ales – despre teatrele din Moldova (Bacău, Iaşi, Piatra Neamţ, Botoşani), dar şi despre festivalurile de la Bucureşti, Buzău, şi din nou Bacău, Piatra Neamţ, Iaşi.

Un capitol întreg (cel care deschide volumul) este rezervat – cum era şi firesc – evenimentului teatral de la Bacău – Gala Star, care stă, cum ştim, sub semnul artei actorului”; de aceea autoarea îl intitulează Actorul la persoana întâi. Cuprinzând critica ediţiilor acestei manifestări şi oferindu-ne un peisaj complet al evenimentului (de la primul gong din 2006 până astăzi, cu toate prefacerile prin care a trecut), capitolul devine dominant în cartea de faţă, prin relatările cvasicomplete despre actori, regizori, repertorii, jurii, premii, public, etc.; câteva pagini speciale sunt rezervate acelui fierbinte (şi la propriu şi la figurat) festival din vara lui 2015 (Theaterstock), care a uimit târgul şi l-a trezit la viaţă (artistică). „Mi-am redescoperit oraşul şi oamenii lui; oraşul a devenit mai deştept, mai treaz în dorinţa de frumos, mai conectat la fenomenul creativităţii din zona artistică” notează încântată autoarea despre impactul pe care 1-a avut acel festival care „a adus bucurie şi a descătuşat energii”, dar care avea nevoie (în cazul unei noi ediţii) de „o identitate mai precis definită”! Dintre producţiile scenei băcăoane pe care Carmen Mihalache le-a comentat critic sunt alese cele realizate pe bază de texte valoroase, ale marilor autori, ca Molière (Avarul), Schiller (Intrigă şi iubire), Cehov (Unchiul Vanea, O cerere în căsătorie), Caragiale (O noapte furtunoasă), Kafka (Procesul în dramatizarea lui Milan Kundera), Tennessee Williams (Un tramvai numit dorinţă), Giraudoux (Amphitrion ’38), fără a-i neglija pe dramaturgii români contemporani ca Teodor Mazilii sau băcăoanul Viorel Savin. Criticul consideră ca reprezentative pentru teatrul „Bacovia” aceste spectacole – şi alte câteva – semnate de regizorii Al. Hausvater, D. Lazăr-Fulga, Teo Herghelegiu, Geirun Tino, Inna Sokolova (Rusia) ş.a., care se bucură de judicioase comentarii critice. Cum se întâmplă, de altfel, şi cu dramaturgii. Iată-l, de pildă, pe Viorel Savin, privit şi „judecat” de Carmen Mihalache: „Preocupat dintotdeauna de problematica morală, de dramele psihologice ale personajelor, de obsesiile, nevrozele, visele, utopiile acestora, Viorel Savin scrie un teatru dens, cu un imaginar adesea baroc, încărcat de metafore, alegorii, cu o atmosferă de clarobscur şi de stranietate. Dar îi reuşesc şi piesele din alt registru, cel al comediei, ale cărui reguli de aur dramaturgul le stăpâneşte. Adică ştie să construiască situaţii, să creioneze veridic personaje, având un simţ foarte viu al replicii…”

Parcurgând cu atenţie paginile volumului şi coroborând impresiile pe care le aveam deja dintr-o „convieţuire” profesională îndelungată, am dedus următoarea concluzie, pe care i-am şi oferit-o pentru coperta a IV-a a volumului: Carmen Mihalache are conştiinţa vocaţiei critice şi a obligaţiilor fundamentale fără de care nu există conştiinţă critică. Ea se înscrie în sfera în care putem vorbi despre arta criticului, artă ce se identifică în mod necesar cu capacitatea cunoaşterii de oameni şi de caractere; la care se adaugă bucuria interioară, participarea emoţională, voluptatea descoperirii şi judecării faptului artistic. Disponibilităţile ei interioare fac posibilă detaşarea, ieşirea din „pielea proprie” şi intrarea în cea a creatorilor şi a personajelor; sunt celebrele „metamorfoze” despre care vorbea Sainte-Beuve şi pe care le desluşim în paginile acestei cărţi, cum desluşim şi capacitatea trăirii valorii şi a originalităţii actului artistic, permanenta şi superioara satisfacţie în faţa acestuia. Este o satisfacţie estetică decurgând din reflexul culturii, căci Carmen Mihalache ni se înfăţişează, înainte de toate, ca un om cult, discernământul ei critic fiind rezultatul firesc al exerciţiului îndelungat al culturii.

Ştefan Oprea

[„Cronica veche” nr. 9 (80), sept. 2017]

 

Setting

Layout

reset default