Cornelius Drăgan, „Mușcătura fluturelui japonez”

Share

„cenușă & vânt/ sunt singur, oamenii pleacă/ unul câte unul/ cea mai grea bătălie –/ inamicul nevăzut/ moartea o cale de scăpare ușoară“ (p. 27). Dacă volumul „Mușcătura fluturelui japonez“ (Iași, Ed. „Junimea“, 2016), al poetului vasluian Cornelius Drăgan, ar fi început cu aceste versuri, ne-ar fi determinat probabil să avem o oarecare reticență în ceea ce privește avântul, elanul înspre discursurile aferente, în sensul că ne-ar fi obligat să abordăm un tip de lectură mai atentă, din moment ce folosirea unor astfel de imagini capătă o anumită greutate simbolistică. Cu toate acestea, avem de-a face nu cu o voce care taie și spânzură, nici cu o persoană al cărei mers este afectat de un pesimism categoric, ci cu un om de o rară sensibilitate, care oferă aproape întotdeauna o viziune înclinată.

O cazemată, o casă aparent nevăzută, împărțită în patru camere distincte. Cred că astfel am putea numi cadrul unitar propus, un cadru ca o lume de plastic înlăuntrul căreia deseori plouă mărunt, cerul (interior-exterior) pare parșiv, vremea și fiecare emoție lasă cicatrici. O terra nova în care, pe de o parte, pereții construcției par să fie falși, subțiri, ca de sticlă, aceștia fiind clădiți pe expresii forțate, precum: tâmplele iubirii, șchiop de inimă, plânsete ermetice; iar de cealaltă parte, pereții din beton armat, durabili, ridicați pe un lung șir de evenimente din realitatea apropiată, o realitate nu tocmai senină, ancorată frecvent în numeroase rememorări absente, evenimente precum cel cu mama bolnavă, tatăl mort, episodul cu bunica „sprijinită în cimitirul din deal de pe copou“ etc. Sau lucruri marcate de neputința de a se adapta la lumea înconjurătoare: neputințe la care compensează și iubirile neîmplinite, permanentele respingeri, depărtarea nejustificată a persoanelor din jur.

Firește, discursul general (apropiat de maniera optzeciștilor, dar cu contribuții personale sesizabile, după cum remarca și Ioan Holban), ia și alte traiectorii. Demne de menționat sunt și raportările către zona media, înspre dilemele de la tvr, talk show-uri, aparate de fotografiat obosite de atâtea cadre sau marile filozofii de dincolo de micile ecrane (unde strecoară și partea cu clasicul taxi driver, ecranizare care îl inspiră). Deducem că ochiul, lentila prin care observă de pe margine regizorul, este și lentila prin care privește actorul, ca om simplu, obișnuit. Aceste referințe nu sunt însă de sine stătătoare; ele sunt strecurate ca niște jocuri de artificii și redirecționează volumul doar în aparență, adevărata substanță a cărții întorcându-l și reîntorcându-l pe poet în mijlocul uraganului, mai mereu singur, neînțeles de nimeni. Amintim exemplul de la pagina 26: „răceala ploii/ mă sugrumă/ distanțele dintre noi/ cresc/ catargul se-nclină/ în mijlocul furtunii/ o soartă/ ce ține de adevăr“. Adevărul, așadar, este că eul liric rămâne mereu prins în inima furtunii sau poate că devine parte din aceasta, căci orice element, oricât ar părea de nesemnificativ, declanșează totul dinlăuntrul propriului psihic. Altfel spus, o furtună pe care și-o induce involuntar, ca o consecință a unei serii de evenimente ce contaminează aleatoriu subconștientul. Sigur, mai evadează uneori din propria cazemată, se mai înalță deasupra acesteia, însă același actor-regizor mărturisește că până și zborul are neputințele sale.

Oricum ar fi, atitudinea față de lucrurile pe care le pune în evidență este una complexă, dar în atenția cărora cade doar filozofia lucrurilor mărunte, a cotidianului, a unei vieți firești, lucru care câștigă ușor atenția cititorului obișnuit, dar pierde teren considerabil în fața cititorului de cursă lungă, a celui avizat. Pe undeva, cartea reprezintă baza unei fundații mai mari, o bază unei intimități singulare, personale, uneori plăcute, alteori mai puțin plăcute, dar care trădează prin însăși facultatea ei de a fi faptul că vocea lui Cornelius Drăgan, vocea de ansamblu a discursului, este inseparabilă de vocea omului de zi cu zi, omul din spatele poetului. Un detaliu necesar, un detaliu din care denotă o identificare până la absolut cu propria creație, în care datele inserate vin înapoi, lovind către sine ca niște bumeranguri, tocmai pentru a aminti marelui căutător că el este pentru sine însuși deopotrivă buncăr (de angoase) – închisoare ascunsă, și propriul salvator

Johan KLEIN

(„Ateneu”, iulie-august 2020)

Setting

Layout

reset default