Corecţiile Ioanei Diaconescu

Share

Am utilizat cândva o informaţie dintr-un jurnal publicat postum, cineva care a citit articolul respectiv m-a certat pentru faptul că m-am referit la autorul textului din care am citat dacă nu cu deferentă atunci oricum destul de neutru pe când respectivul îmi face un portret de-a dreptul sarcastic. Explicându-mi-se despre ce era vorba, pentru început am negat cu vehemenţă că în acel jurnal, sub nişte iniţiale, s-ar face referire la mine. Adevărul este că văzusem doar volumul al doilea, pe când portretul acid, mi s-a spus, era în primul volum din cele patru ale jurnalului. Am negat că ar fi putut fi vorba de mine dar mai apoi m-a obsedat tot mai intens informaţia gândindu-mă că, dacă luasem de bună mărturia din volumul al doilea, erau toate şansele să fie adevărată si relatarea despre un drum cu trenul spre Bucureşti pe când mă aflasem într-o stare avansată de turmentație alcoolică, presupusa ipostază la care ar face referire diaristul. Totuşi, totuşi eu nu sunt, şi nici măcar nu am fost un beţivan, un alcoolic, cum eram descris că aş fi fost cândva, la nu mult timp după mijlocul secolului trecut. Camarazii mei de generaţie practicanţi ai acelui viciu au trecut demult la Domnul pe când eu mai sunt încă în viată la o vârstă înaintată. Si atunci, întru cât am păcătuit grav prin turmentare acută doar de două, trei, hai să zic de panii ori în viaţă, nu mi-a fost greu să îmi amintesc evenimentul despre care poate fi vorba în cartea clujeanului. Nu am făcut împreună cu el o călătorie cu trenul din Cluj la Bucureşti, cum pare-se că susţine, dar este cu putinţă să fie vorba despre acele momente mizerabile ale biografiei mele când refugiat fiind în oraşul Turda am plecat spre capitală împreună cu directorul instituţiei culturale al cărei slujbaş am fost vreo şase luni, şi atunci din Câmpia Turzii, nu din Turda şi nici din Cluj, am urcat şi noi în tren, iar el nu a stat cu mine în compartimentul de clasa a doua unde aveam amândoi biletele ci, lăsându-mă să călătoresc singur, s-a transferat în cușeta diaristului aflat în acelaşi tren dar în alt vagon. Pare-se, fuseseră înţeleşi telefonic să călătorească împreună.

La Bucureşti odată ajuns, chiar în acea zi, l-am cunoscut pe marele Petre Pandrea cu care am petrecut toată seara la restaurantul scriitorilor şi apoi o noapte întreagă ne-am plimbat sporovăind pe străzile metropolei. Mai acum câţiva ani, după ce si acesta a trecut demult la cele veşnice, i s-a publicat şi lui un important volum de memorii în paginile căruia, coincidenţă!, el relatează că a asistat la o beţie cruntă a tânărului Emil Cioran, nu doar hidoasă ci şi blasfematoare întru cât beat fiind 1-a imitat pe părintele său săvârşind slujba la altar şi pe post de cădelniţă fiul s-a folosit de scârbavnicul lui mădular! Este posibil ca în toată opera, destul de vastă, a lui Pandrea, să nu existe altă menţiune despre scriitorul născut la Răşinari. Este probabil aceasta şi presupun că în toată opera harnicului diarist din Cluj nu există altă menţiune despre mine decât aceea la care tocmai m-am referit. Dacă într-adevăr acolo despre mine este vorba, înseamnă că atât sunt eu pentru posteritatea lui! Dar nu aceasta este important ci faptul că îmi amintesc uneori, nu prea des, despre acest presupus conflict şi nu am puterea să citesc şi să mă confrunt cu imaginea mea din respectivul jurnal.

Şi tot astfel nu am avut, nu am puterea să mă adresez instituţiei care deţine arhivate dosarele celor care au trăit pe vremea securităţii, mângâindu-mă cu gândul că nici vorbă să fiu şi eu atât de important încât să fi fost urmărit şi să am dosar. însă acest sentiment este mai degrabă rodul unei ipocrizii laşe când de fapt inie îmi este teamă de ceea ce au consemnat securiştii despre mine pentru că sunt convins că au scris adevărul, unul deloc convenabil. întocmai diaristului din Cluj despre mine, lui Pandrea despre Cioran, ei au consemnat pentru veşnicie un adevăr mutilat, văzut printr-o lupă rea, a urii. Din acest motiv mă simt ca bolnav când aflu că cineva scotoceşte prin arhivele poliţiei politice scoţând la lumină nişte adevăruri sinistre, exclusiv sub lumina hidoasă a funestei instituţii. Pentru mine, a publica acele texte din dosarele securităţii înseamnă să îi continui, să îi desăvârşeşti opera infectei instituţii. Şi aceasta nu că acolo ar fi vorba de minciuni ci tocmai pentru că în ele sunt cuprinse adevăruri. Adevăruri cel mai adesea monstruoase, deformate dacă nu altfel atunci prin parţialitate, sau cum spune poeta, în prima dintre cele două cărţi la care mă voi referi în continuare, sunt imagini din împărăţia oglinzilor strâmbe (p. 125). Am privit, deci, de la mare distanţă şi cu profundă neîncredere şi strădaniile distinsei poete Ioana Diaconescu metamorfozată în cercetător prin arhivele CNSAS. Ne fiind vorba de mine mi-am făcut totuşi curaj şi am citit cele două recente cărţi în care harnica poetă îşi expune rezultatele sale cu privire la imaginea securistică a doi poeţi: Mihai Ursachi şi Cezar Ivănescu. în două cărţi care sunt adevărate modele de ceea ce ar trebui să fie cercetarea funestei instituţii comuniste! Pentru că, să fim serioşi!, nu despre cei doi poeţi este vorba acum, pe ei îi putem găsi foarte bine reprezentaţi în cărţile lor, iar aici, în acestea două îi vedem la lucru pe vajnicii tovarăşi securişti şi pe informatorii lor. Când utilizez, precum în titlul acestui text, cuvântul corecţiile am în vedere şi corectările pe care le aplică istoriei poeta dar mai ales corecţiile, adică pedepsele pe care le dă aceasta securiştilor pe care îi altoieşte verbal. între corecturi şi pedepse se joacă aici toată piesa, toată drama. Pentru că reticenţa mea, cu privire la publicarea acelor documente, încetează îndată ce respectivelor texte li se adaugă explicaţiile necesare întocmai cum procedează exemplar poeta. Ea deschide un drum spre ce ar putea fi pe viitor studiul arhivelor de la CNSAS. Ca să fie mai explicită poziţia din care judec şi cele două căiţi ale poetei, adaug de îndată că din punctul meu de vedere ar fi judicios cu adevărat ca pe viitor arhiva securităţii să fie abordată prin camuflarea numelui oricărei victime şi să fie studiat doar fenomenul în sine, cel al supravegherii draconice, şi doar astfel să fie cântărită monstruozitatea sistemului ideologic comunist, imbecilitatea ofiţerilor de securitate, metoda lor de lucru şi turpitudinea în grade diferite a celor care prin entuziasm politic, gravă carenţă morală sau sub presiunea şantajului au făcut delaţiuni. îmi pun speranţa într-o sociologie a persecuţiilor din comunism, o psihometrie spectrală a caracterelor în timpul dictaturii. Cancerul ideologic, cangrenele primitivismului politic să fie studiate nu pentru că rezultatele cercetărilor ar putea fi utile, căci nimeni nu învaţă din trecut, ci doar pentru o mai dreaptă situare a istoriei, în mod gratuit şi fără sperate consecinţe.

în acest punct al discuţiei mă întorc spre autoarea celor două căiţi pentru a-mi declara admiraţia pentru faptul că poeta a avut tăria psihologică să înfrunte valul de bănuită mocirlă din respectivele arhive pe care le-a cercetat. Şi mă grăbesc de îndată să îmi exprim bănuiala că a făcut-o nu din curiozitate umană şi nici din presupuse scopuri ştiinţifice ci exclusiv din profundă consideraţie, din iubire chiar pentru cei doi confiaţi ai săi pe care îi smulge din ghearele poliţiei politice, pledându-le cauza, salvându-le postum onoarea.

Cele două cărţi au o structură complexă, aceeaşi, beneficiind de un aparat ştiinţific amplu. Rămâne neelucidat, totuşi, un aspect de maxim interes, volumele cuprind doar o selecţie a documentelor de la CNSAS şi nu ni se explică deloc cum a fost operată această selecţie, în baza căror criterii. Altfel trebuie să recunoaştem că poeta are o strategie ingenioasă a alcătuirii celor două volume. Observ aceasta tocmai pentru a afirma că şi-a conceput cărţile în mod inteligent şi înzestrându-le din abundenţă cu un vast suport critic şi cu comentarii explicative. într-un anumit sens ele sunt operă originală, construcţii cu arhitectură inedită. Cea despre Mihai Ursachi este dotată cu o prefaţă a criticului literar Alexandru Călinescu, în care este desfăşurată o elocventă punere în temă privitoare la personalitatea celui evocat în carte, iar cea dedicată lui Cezar Ivănescu debutează cu o evocare călduroasă a poetului dublată de o pledoarie pentru poezia acestuia datorate Simonei Modreanu.

Căiţi de istorie politică a epocii comuniste, cele două apariţii editoriale sunt deopotrivă capitole ample de istorie a literaturii române. Dar, prin harul poetei care Ie este autor, ele sunt chiar mai mult decât atât. Fiindcă în finalul lor fiecare oferă câte o surpriză de proporţii. în cazul lui Mihai Ursachi la sfârşit se revine la un episod din biografia acestuia legat în prea mică măsură de obiectul cărţii, ce viza poliţia politică. Sunt inserate câteva scrisori din tinereţea lui, probabil dintre cele mai frumoase din toată literatura română, bijuterii de erotism cutremurat. Şi ca o culme de literatură, lor le este anexată o replică, o evocare scrisă de protagonista acelei idile, ai nimic mai prejos ca textele poetului. Cât despre Cezar Ivănescu, în cazul lui anexa la cartea ce îi este dedicată cuprinde, ca dar, un interviu luat poetului de Cassian Măria Spiridon tocmai în anul 1993 şi în care îl putem întâlni pe eroul cărţii într-unui dintre momente lui rare: expansiv, intolerant, încrezător fanatic în destinul său.

I-am cunoscut pe cei doi poeţi. Pe Mihai Ursachi mai puţin, de parcă l-aş fi văzut doar de pe celălalt trotuar al aceleiaşi străzi, pot zice a literaturii. Adică am schimbat între noi în câteva ocazii unele cuvinte, mai degrabă de complezenţă. Dar lui Cezar Ivănescu cutez a zice că i-am fost apropiat, dacă nu chiar prieten, câteva decenii la rând. Faţă de cei doi, eu făceam parte din altă categorie socială, din aceea a celor de origine rurală, inşi care îşi poartă după ei până în finalul vieţii stânjeneala, sentimentul inadecvării. Cei doi erau în schimb nişte citadini, fie și doar mic-citadini dar dintr-o categorie superioară, ceea ce le conferea o dezinvoltură în societate, o superbie vizibilă nu numai în aparenţe ci şi în formaţia lor intelectuală.

Conflictul cu organele de represiune se năştea din fundamentele condiţiei lor de urmaşi ai lui Femios, personaj în care Homer se descrie pe sine în toată condiţia sa de subordonare, cântăreţul îngăduit la masa prinţilor, astăzi la a unora, mâine la a celorlalţi, depinde cine câştigă în înfruntare şi cât de mult are acela nevoie să îi fie satisfăcut apetitul hedonist, alături de cel gastronomic şi de cel bahic. Urmaşi i-au fost trubadurii, truverii, minnesängerii, goliarzii. Sub dictatură categoria artiştilor cunoaşte o brutală instituționalizare, cei care comandă nu mai sunt prinţii ci adesea canalia de uliţi. „în aplauzele grele a canaliei de uliţi”. Mici-meseriași care în vremurile recente s-au dotat cu atestate, legitimaţii, diplome, sunt membri, au parte de subvenţii, de premii, îşi petrec concediile în cluburi exclusiviste, participă la şedinţe, sunt aleşi în foruri statutare, devin cu timpul, spre sfârşitul vieţii dacă nu cumva destul de devreme, pensionari cu privilegii, poeţi pensionari! Ei trăiesc o adevărată obsesie nu atât a gândirii lor artistice cât mai ales a traducerilor, a gloriei naţionale şi mai ales internaţionale prin care să obţină iluzorii remuneraţii cât mai consistente. Comanditarii se cred îndreptăţiţi să le suspicioneze sinceritatea în condiţia lor ancilară şi îi supraveghează. Şi nici aceasta nu este faptul cel mai grav cât pretenţia să arhiveze pentru veşnicie delaţiunile la adresa lor, nu cumva să se piardă detaliile mizere ale chinuitei lor biografii ci să rămână infamându-i pe veci. Ne-au călcat în picioare în timpul vieţii, să nu le scăpăm din gheare nici în postumitate.

Ca martor al acelui timp, convingerea mea fermă este că după revoluţia din 1989 activitatea securităţii, a celei comuniste, a cunoscut o intensificare furibundă, Cezar Ivănescu a fost tot mai mult victimă, viaţa chiar i-a fost dramatic primejduită de cei care din ce în ce mai numeroşi se înghesuiau în juru-i sufocându-1. Episodul cu cel care la mineriadă l-a izbit în cap să-1 ucidă e numai un detaliu dar semnificativ.

 

Ion PAPUC

 [„Convorbiri literare”, nr. 4 (268), aprilie 2018]

Setting

Layout

reset default