„Comunitatea artistică” în viziunea lui Adrian Alui Gheorghe

Share

Te poți aștepta la orice în spatele titlului ales de Adrian Alui Gheorghe, Comunitatea artistică (Ed. Junimea, 2020): la evocări, portretistică literară, impresii despre cărți, proză, poezie, într-o viziune deloc confortabilă, cum deja ne-a obișnuit febricitatea scrisului său. De fapt, nu „comunitatea artistică” provoacă stilul, costumele pe care trebuie să le rulezi înlăuntrul ei? Oare nu ea împarte rolurile de „bufoni” („al regelui” și de „poet al regelui”- O proiecție oarecum dramatică) de multișor? Proiecție a unei lumi lăuntrice, replică la o „lume” camuflată în roluri bine stabilite încă de pe vremea Bardului Will, „comunitatea artistică” a lui AAG nu e o lume „paralela” a statelor în care locuim (și în care ne putem „declara domiciliul stabil” – Chinezărie), ci o lume pe care „arta poetică” o poate redresa, reconverti la mister, prin magia cuvintelor, a meșteșugului pierdut/recreat de păstrătorul cheilor de taina a creației. Precum mai devreme Wallace Stevens, poetul nemțean crede că „meditația” despre comunitatea artistică este chiar „viața ei” : „Dimineața întorc cheia și pun lumea mea în mișcare./ Potrivesc gândurile după ora zilei, /destul am umblat prin universuri paralele./Viața e la locul ei, moartea e la locul ei, / visele au căpătat consistența varului de pe pereți” (Secvență).

Știm că fațetele unei „comunități” sunt complexe, diversificate, că permit intruziunile, măștile, parodia, jocul secund. în viziunea lui AAG „comunitatea artistică” nu e o supă limpede și poezia lui nu vrea să fie o lingură a gastronomiei literare. Deghizată, spioană, martor, poezia trebuie sa ia forme succesive de „hălci” paravan – jurnalism cultural, autoscopie, mimări de voci într-o orchestră în care dialogurile nu devin tușe de portret, ci aureole depresive. Nici forma de „meditație” aleasă de poet nu e apoftegmatică, nu își exercită acizii ca pedagogie socială, ci , mai mult, ca apanaj sanitar de „detergent” care ne spală „de îndoială”: „Când scriu de fapt spăl cuvintele/de mizeriile în care sunt atrase/în discuțiile zilnice/silnice/de asta, continuu, /inima secretă detergenți/ochiul secretă detergenți...”(Poemul exorcist).

„Comunitate artistică” e, așadar, o replică la lumea din jur – o participare la „comedia lumii” și în formele de „deriziune a artei” (Arta). În acest survol, poezia lui AAG are o dicțiune eruptivă care subminează, în permanență, „granițele dintre subiectiv și obiectiv”(cum spune În apărarea poeziei Percy B. Shelley), în fond liricitatea textului: „e un vulcan care vrea să îmbrățișeze tot ce mișcă/ cu dragoste ucigătoare,/ e ca o mare care se cuprinde în altă mare…” (Sfântul/). Ea are forța unui fluid aluvionar, care a strâns și s-a împlinit ca forță din toate ingredientele întâlnite .E o dicțiune care nu te piaptănă, nu se milogește de tine, care te înșfacă, te ia de-a valma precum viitura.

Natura însăși a textului cere explozivul („o explozie de petale de trandafir sălbatic din grădinile /Hokusai…”- Poem cu metafizica separat), cere dramaticul, persuasiunile de trecere de la soliloc la monologul dramatic – „Cu fiecare poem pe care îl scriu/îmi exprim nedumirirea că mă găsesc pe pământ, /din ce cauză?/ cui îi servesc drept momeală?/caut ceva prin gunoiul stelar?,..” (Cu fiecare fereastră). Incomoda, arțăgoasă, poezia lui AAG te lovește, parcă, cu ciomagul – „Cine a vândut până acum zăpezi de altădată? /Și la ce preț?…”(Ce preț mai au zăpezile de altădată); sau: „De ce nu ar fi carnea mea bună de mâncat?/ Adică o privighetoare vă lasă gura apă/ și o ciozvârtă de om vă face greață?. ..”(Blues). Ea e „declanșată” din orice fapt banal („plouă la Praga”- pag. 19, „A murit domnul Grasu…”- pag. 15, „Maria a suspinat lângă floarea de trandafir…” – pag.52, „Într-o sală mare, – e o fostă hală…” – pag. 134), dintr-o materie învechită a lumii (poeților) – „nimicul” primordial pe care trebuie să-l restituie; „aș vrea să ÎȚI văd fața/ cum va fi când/îți voi da nimicul înapoi” (Fragmentarium).

Retorismul acesta rulează și în celelalte volume ale lui AAG – el se pliază pe șarjele reflexive utilizate de poet căutând să treacă interogația asupra unei „voci” preopinente, de alter ego, cu care ne provoacă – și se provoacă – desfăcând întrebarea, acoperind alte posibile răspunsuri cu prea plinul patosului său de pedagog al dilemelor. De fapt, AAG iese din „falangă” și’ se întoarce asupra „comunității artistice”, atacând canonul poetic contemporan, autostigmatizându-se într-o „vindictă” (termen al lui Gh. Grigurcu) cu sine însuși dar și cu „devierile de la calitate”, cu „poemele sub stass” (pag. 134)-

O seamă de poeme ale cărții sunt folosite ca adevărați „berbeci de asediu” a șandramalei literare unde adevărurile „s-au alterat”, cuvintele „au îmbătrânit …/…parcă sunt la un azil/ de cuvinte”(pag.94). Rar poți întâlni atâta năduf (poate în cunoscutele teorii ale lui Ion Simuț) împotriva poeziei și a poeților (numiți „contorsioniști pe-o frunză de brusture/ echilibriști pe dâra lăsată de fulger…” pag. 89). în viziunea sa actul creator este de-mistificat, de-valorizat, ajungând un „bon de consum” (Nota de plată), o „agonie” pe care „poeții și-o transferă unul altuia/din generație în generație/ mințindu-se unul pe altul… (Abțibild). „Sub-stassul”, îndoiala valorică ține de un apanaj mai mult gazetăresc, alimentat cu sarcasm prin formule bune lângă tarabe: „izmeneală filozofardă”, „bazar în care toată lumea/ vrea să păcălească pe toată lumea”(Bazar).

Desigur, toți poeții s-au îndoit de lume, de religie, de arta lor, de „orizontalitatea” (vezi O bucată de plută) care le poate aduce blazarea, ratarea (vezi și Însemnări din subterană). Desigur, și alți poeți și-au dorit/ își doresc să scrie „un poem care să justifice rostul” lor în lume (Rostul), desigur că poți să accepți că versurile se scriu și pe pereții toaletelor (chiar și dostoievskianul frumusețea va salva lumea), desigur că poți blufa în gesturi de frondă (cu tânăra generație ca să-i faci cu ochiul), să urinezi pe ele crezând ca „jetul „ tău e o contribuție „atât de umană” (Abțibild), dar ce pui în loc? Discursivitatea de „răspuns la anchetă literară”(pag.i34), șfichiuirea cu poante nu pot umple „mormântul gol” (pag. 13): poezia începe doar în momentul în care poți scrie „am înviat de mult”…

AAG a ales această „orizontalitate” boantă pentru a ataca, din interiorul ei, criza („exersez viața de criză... – Blues) limbajului, a literaturii, a rostului artei în lume, un curajos strigat „din interiorul” bibliotecii, a „comunității artistice”. E o cale spre Meka macedonskiană, a „drumului” întortocheat, pe care poetul scoate înainte – cu inteligență – câteva figuri emblematice prin care răspunde „atacurilor” asupra poeziei, prin care încearcă să reclădească „templul” – nu în trei zile, precum Iisus, ci în trei ipostazieri, mântuitoare, care au învins ratarea, întortocheatele văioage spre „Meka” – Aurel Dumitrașcu, Radu Săplăcan, Petru Ursache.

Sunt cele mai impresionante texte ale cărții, gândite, credem noi, ca un fel de „raport” al propriilor realizări (da, dacă amintesc de Raport către El Greco al lui N. Kazantzakis nu dăunează deloc lucrării) și poziționări față de „comunitatea artistică” contemporană. În textul dedicat lui Aurel Dumitrașcu (21 noiembrie 2015 – Câte ceva despre vizita lui Aurel Dumitrașcu când împlinea 60 de ani, pp. 55-58), din aluatul amintirilor, AAG realizează un „portret liric” de o rară expresivitate – cuvintele au căldura unor evanescente laviuri, nu au incizii de linii sau tușe ferme, ci doar spectre de imagini: „nasul pare o amprentă pe un obraz traversat de vinișoare vineții”, „e palid ca o biserică pustie”, „părul lung, rar, părea mătasea broaștei vânturată de val”.

Tot la „ușa minții”, „eteric” este și Radu Săplăcan: el îi împărtășește 13 motive „pentru care nu sunt astăzi cu voi”(Radu Săplăcan și miza pe 13). E, desigur, în aceste efecte de flou, o „pledoarie” pentru poezie și prietenie (sunt invocate nopțile de la Durau, replici „jucate” și re-scrise cu Laurențiu Ulici, Ioan Flora, Ion Mureșan, Mihai Ursachi), toate devenind disculpări la propriile dileme ale lui AAG. Al treilea „prototip exemplar” pe care mizează poetul nemțean este al etnologului Petru Ursache (pp. 124-125). Intitulat „poem basm” el devine o „disertație” pe teme ale mitologiei (să nu uităm că AAG și-a dat doctoratul cu lucrarea „Tinerețe fără bătrânețe și sentimentul tragic al timpului”, publicată prin 2004).

Desigur că și în acest text, ca și în cele precedente, toate „rolurile”/replicile și argumentația este a lui AAG – în spatele acestui procedeu sunt, în mintea noastră, „rolurile” jucate de grupurile de colindători din sate (bine cunoscute de poet) care re-fac clipa încărcata de divinitate din Steaua, Viflaimul de sărbători, sau de ce nu, pretextul din Cristos răstignit a doua oară, a lui N. Kazantzakis. Prodigiozitatea și disponibilitatea pentru „înscenări”, pentru asumarea dublului rol, este o practică a unui drum spre sine, sau, cum spune Monahul de la Rohia, prin alții spre sine, din care AAG scoate efecte poetice de o rară ingeniozitate.

În secțiunea a V-a a cărții, AAG include 10 poeme Despre ultimele dorințe ale condamnaților la moarte și un Epilog. Inedit în poezia românească, ciclul – bazat pe știri din ziare – este o curioasă „frescă socială” pe care o putem citi ca replică/ în descendența „liricizării epicului realist” inaugurată de Robert Browning și Edgar Lee Masters – prin celebrele „epitafuri” din „Antologia orășelului Spoon River” (apărută la noi în traducerea lui Ion Caraion și cu argumentele teoreticianului Virgil Nemoianu, EPLU, colecția „Poesis”, București, 1968). AAG urmărește reacțiile psihofizice ale protagoniștilor săi prin prisma listei de meniuri pe care statul texan o acorda viitorilor executați ca „ultimă masă”. Arta poetului, prozatorului și teoreticianului AAG își dau mâna în aceste texte – ingeniozitatea de „cântar”, între faptele ucigașului și meniul ales de acesta fac un deliciu al cărții, poetul dovedind calități de cercetător freudian elaborând „fișe clinice” într-o savuroasă pictură dantescă și… voronețiană în care moartea stă la masă cu viața.

„Cusătura” textelor devine sacul în care trupurile osândiților sunt depuse în mormânt, poetul oficiind toate rolurile – de judecător, de preot și chiar de „fârtat” care e de față în urma sicriului. Există, poate cuprinde poezia aceste ultime înscenări ale morții? Cu siguranță, în cele 10 prototipuri putem recunoaște diversele fațete ale umanului, reacții care scot în evidență bruta din om sau doar momentul de întunecare a minții care a dus la crimă. Iar „ultima masă” devine, prin forța artei lui AAG, nu numai un moment care „întârzie” execuția, și și reculegere, o coborâre în străfundurile eului pe care poetul le între-vede, pentru că, nu-i așa, puteam să credem că poetul moare cu fiecare om, care „își scrie mereu/cu fiecare pagină/ultima dorință”.

Cutremurul uman, din aceste exerciții de moarte, vă las să-l descifrați în secvența nr. 7 a osânditului James Edwards Smith care a cerut pentru ultima masa „o mână de pământ”: „atât a vrut/ o mână de pământ, o mână de pământ,/ să crească în pântecele lui un pământ nou,/ Căci într-un pământ nou,/ în care nu ai îngropat pe nimeni/ moartea nu poate să prindă rădăcini,/ moartea e inutilă ca bibeloul/ uitat pe raftul de esențe de timp reciclabil” (pag. 152). Cine nu se poate recunoaște în acesta „comunitate artistică” imaginată de AAG va crede că însemnările unora de pe pereții toaletelor sunt chiar… versuri…

George VULTURESCU

(„Argeș”, nr. 7, 2020)

Setting

Layout

reset default