Codrin Liviu Cuţitaru, Studii de anglistică şi americanistică

Share

cop-1-codrin-cutitaru-27apr-curbe-1Codrin Liviu Cuţitaru şi-a strâns în volum câteva zeci de studii despre literatura engleză şi americană, adăugându-le într-o Addenda câteva despre autori aparţinând altor spaţii culturale. (Între aceştia din urmă, de ce?, Vladimir Nabokov, romancier la fel de american ca toţi cei distribuiţi în capitolul principal). Studii de anglistică şi americanistică (Junimea, 2016) conţine relativ succinte analize ale unor romane sau povestiri (şi, foarte rar, piese de teatru sau eseuri) de la acelea ale lui Poe şi până la contemporani recenţi ca Donna Tartt sau Jonathan Coe. Selecţia e oarecum aleatorie, autorul nedovedind, nici în comentarii, preferinţe clare, remarcile lui rămânând la un nivel general. Desigur, cu excepţii, cum este aceea privindu-l pe naratorul dublu de la Dickens, ilustrată cu Marile speranţe, dar care putea fi la fel de bine ilustrată cu David Copperfield. Nici alegerea titlurilor nu lasă neapărat să se vadă un gust original. Fiecare studiu e consacrat unui roman sau unei povestiri din numeroasele, în multe cazuri, datorate scriitorului cu pricina. În aceste condiţii, n-are rost să ne întrebăm de ce lipsesc Jane Austen sau Thomas Hardy sau, din secolul următor, Virginia Woolf, Faulkner, Hemingway, iar dintre contemporani John Irving, Philip Roth şi destui alţii incomparabil mai valoroşi decât atâţia alţii prezenţi. Selecţia e, probabil, rodul unor obligaţii universitare. Şi încă o observaţie: ca şi majoritatea criticilor specializaţi în literaturi străine, Codrin Liviu Cuţitaru evită (deliberat sau obedient faţă de cutumă?) orice referinţă la literatura română. După marii critici interbelici, nici un critic al literaturii române n-a mai ignorat similitudinile sau înrâuririle directe vizibile în literatura noastră venind dinspre aceea franceză, germană, italiană, spaniolă sau engleză. Şi, în egală măsură, opiniile criticilor români despre autori străini. Nu vorbesc de cărţi consacrate fenomenului „schimburilor” ca atare, cum ar fi aceea a lui Charles Drouhet, de exemplu. Vorbesc despre critica obişnuită. La rândul lor, angliştii sau germaniştii români, ca şi, în definitiv, toţi ceilalţi pe care i-am menţionat, n-au părut decât rareori interesaţi să onoreze o astfel de obligaţie. Nici Romul Munteanu, nici Dan Grigorescu, nici Alexandru Balaci, nici alţii. Sigur, există excepţii, Mircea Mihăieş sau Vasile Popovici, care însă confirmă regula. Iat-o, proasta regulă, transmisă tinerilor critici. Omisiunea e flagrantă, bunăoară, în studiile lui Codrin Liviu Cuţitaru despre Henry James. El nu pare să fi citit cartea Danei Dumitriu intitulată, da, chiar aşa, Ambasadorii, precum cel mai definitoriu roman al scriitorului, căruia Codrin Liviu Cuţitaru îi preferă nuvelele fantastice, excepţionale, dar nu sută la sută jamesiene. Nici faptul că în eseul Danei Dumitriu se vorbea prima oară la noi despre teoriile privitoare la roman ale lui James şi, în plus, era analizat realismul psihologic în romanul românesc interbelic, direct sau indirect inspirat de James. În Jane Austen ar fi descoperit primul roman realist psihologic de tip conversaţional, pe care îl vom regăsi la Hortensia Papadat-Bengescu, chiar dacă nu ştim dacă romanciera română o citise pe englezoaica din urmă cu mai bine de un secol. Această inexplicabilă ignorare a raporturilor dintre literaturi ilustrează, din păcate, ierte-mi-se cuvântul, o anumită aroganţă a specialiştilor noştri în străinătăţuri, care uită, pare-se, că esenţa actului critic constă într-o permanentă comparaţie.

Nicolae Manolescu

(„România literară”, nr. 38, 2 septembrie 2016)

Setting

Layout

reset default