Ţin să dau un semnal editorial pentru un roman remarcabil, „Cinema Orient” (Junimea, Iaşi, 2016), al dobrogeanului Ioan Florin Stanciu. Ioan Florin Stanciu este pseudonimul literar al profesorului Nelu Stanciu, născut la 6.09.1951, în comuna Corbu din judeţul Constanţa. Este membru al USR, filiala Dobrogea. A debutat cu poezie în revista Luceafărul (1973) şi a fost colaborator statornic al revistei de cultură „Tomis”. A debutat în volum cu romanul „Apocriful necredinciosului Toma”, editura Mayon, Bucureşti, 2008 (Premiul pentru roman, pe anul 2008, al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea). A mai publicat volumele „Starea de Graţie” (versuri), editura Ex Ponto, 2013 şi „Praful şi pulberea” (povestiri) Ex Ponto, 2013. A publicat în mai multe antologii şi volume colective, dar şi, periodic, în revistele Viaţa Românească, Dacia literară, Pro Saeculum, Ateneu, Convorbiri literare, Conta, Cronica veche, Ex Ponto etc. Ultimul volum publicat înainte de „Cinema Orient” este „Desfacerea lumii”, proză scurtă contemporană, editura TipoMoldova, 2014.

Când te apuci de citit, poţi să rămâi unde şezuşi, fiindcă nu-ţi mai vine să te ridici, ci doar să citeşti mai departe. Cartea te prinde. Nimic din lâncezelile rebreniene. Dar, interesant, nu e o naraţiune rapidă, ci rapid e doar fluxul povestirii. Ioan Florin Stanciu are vederea întregului, iar scriitura sa e un puzzle care îl compune, ca atunci când construieşti un mozaic din pietricele. Iar „pietricelele” sale sunt de o foarte bună calitate. Prozatorul e un bun stilist, dar, mai ales, este expresiv. Plasticitatea bine izbândită este cea care dă şi plăcere cititorului şi îi dă şi impresia de alert. Iar în interior, textul lui Ioan Florin Stanciu are două calităţi: deşi plin de vervă, naratorul e relaxat şi cu zâmbetul pe buze (fără nici un sentiment negativ), pe de alta este niţel satiric, dar numai atât cât trebuie, aşa cum ar ironiza un om ce iubeşte lumea. Nici chiar un anume Dumitru Dăncuş, când e numit „canalie”, nu e numit aşa cu ură. Naratorul pare să se afle, spiritual, într-un punct foarte înalt, unde nu ajung decât întâmplările din lumea oamenilor, dar nu şi condamnarea celor răi. Lumea e o imensă scenă văzută de la mare distanţă, peste care trec bune şi rele. Fiind un vizionar (vizionar literar, adică autor ce cuprinde mental întregul cărţii sale înainte de-a o scrie), Ioan Florin Stanciu nu se putea să nu lucreze bine şi cu proporţiile. De aceea Ioan Holban trecea printre calităţile romanului şi „rigoarea construcţiei narative”. E o construcţie bine echilibrată, bine stăpânită. Nu aş spune că această bună stăpânire e un rod al experienţei de prozator matur, ci mai degrabă al talentului. Experienţa te ajută când scrii naraţiuni din acelea „realiste” şi „obiective”, lipsite de stil. Când scrii aşa cum scrie Ioan Florin Stanciu, nu o poţi face decât dacă ai talent de prozator. Şi Ioan Florin Stanciu are talent, un talent foarte viu şi fără îndoială foarte puternic, de vreme ce la circa 65 de ani dă un asemenea roman, pe care tinerii, prin graţia naturii plini de vervă, ar putea să îl invidieze! Nu găseşti în proza sa nimic din mersul acela greoi al vârstnicilor (ce se mai poticnesc uneori şi de-un baston). Aşa încât, primirea pe care i-o face elogios Anton Holban în prefaţă este pe deplin meritată.

În ce priveşte „spaţiul” său literar, toposul, Ioan Florin Stanciu este prozatorul ce-şi împarte cu Ovidiu Dunăreanu titlul de „cel mai al Dobrogei”, sau „cel mai dobrogean prozator”. Este mai „istoric” decât Ovidiu Dunăreanu, adică toposul său are mereu ca fundament istoria dobrogeană, în vreme ce Ovidiu Dunăreanu iese mereu din istorie (care e prezentă şi la el), pentru a releva dimensiunea spirituală a spaţiului dintre Dunăre şi Mare, cu legendele, miturile şi eresurile lui. Doi prozatori complementari, ce dau înţeles şi valoare unei posibile sintagme cum ar fi aceea de „roman dobrogean”. Îi văd pe amândoi candidaţi la traduceri pe alte meleaguri şi, fără îndoială, împreună ar face înţeles meleagul lor. Pentru că altfel, ceilalţi prozatori importanţi ai locului nu au avut ca topos literar Dobrogea.

Dan Perşa

(„Ateneu”, nr. 569, februarie 2017)