Cel mai bun roman politic

Share

Constantin Stoiciu, născut în 1939, este unul dintre prozatorii cei mai importanţi ai generaţiei 60. A urmat studii de filosofie la Universitatea din Bucureşti, a lucrat ca producător de film şi ca jurnalist în presa cotidiană şi săptămânală, a realizat 14 filme artistice, ca scenarist, şi câteva documentare ca regizor. A publicat, mai ales, numeroase romane. În 1982, a emigrat în Canada, stabilindu-se la Montréal, unde a înfiinţat Editura Humanitas. După 1990 a revenit în România (de fapt a pendulat mai degrabă între Canada şi România), continuând să scrie şi să publice nu mai puţin de zece romane.

Acesta este cel mai recent. Şi probabil cel mai interesant. Un roman în primul rând politic (stă, de altfel şi sub un motto al lui Pier Paolo Passolini – „Nu există nimic care să nu fie politic”), poate cel mai bun roman politic apărut la noi. Începând chiar cu definirea ţării şi a personajelor care o conduc: „Rezistenţa politicienilor îl enerva, neîncrederea, băşcălia, veselia nătângă şi indolenţa românilor îi ridicau sângele în obraz şi privirea devenea asasină. Ultima cruciadă împotriva corupţiei, defilarea la televizor a arestaţilor încătuşaţi, curăţirea ţării de marii hoţi şi de lichelele complice diminuaseră, dar de furat tot se mai fura. Extremele politicii fuseseră eliminate cu mulţi ani în urmă, partidele îngăduite care se succedau la putere, ca şi preşedinţii aleşi mai întâi în cancelariile occidentale, se hrăneau din aceeaşi supă ideologică. România somnola politic, economic şi cultural. O ţară pacificată şi ocupată militar. O colonie. Alegerile parlamentare nu schimbaseră nimic în raporturile de forţă ale partidelor, guvernul continua să aibă majoritate parlamentară, acceptase continuarea coabitării ca pe un rău necesar, dar suportabil, şi înţelegea să facă propria politică. Un afront personal greu de digerat, dacă nu imposibil, din motive de vanitate, destabilizarea ţării în supliment şi într-un moment şi context european tensionat: invazia migranţilor, terorismul, eternizarea crizei economice, convulsiile sociale şi identitare, războiul total împotriva islamismului radical, naţionalismul maghiar, relaţiile catastrofale cu Rusia. Preşedintele terminase de curând prima jumătate a primului mandat şi evocase deja dorinţa legitimă de a câştiga şi un al doilea, n-ar fi suportat ruşinea de a abandona naţia înainte de a-şi duce la bun sfârşit programul politic în curs de elaborare; fantoma singurului dintre preşedinţii postsocialişti ai ţării care renunţase la un al doilea mandat, inefabilul şi impotentul Emil Constantinescu, mai bântuia în Palat.”

În România se întoarce din Canada, vară de vară, tot după 1990, şi eroul cărţii, Angelo. Precum autorul. Locuia în Canada de 38 de ani, vindea asigurări, era divorţat, nu intrase în vizorul Serviciilor Secrete; era „mesager, înger al hazardului, profesionist al echivocurilor şi al ambiguităţilor, un bărbat care nu putea fi înţeles decât prin femeile care-l însoţiseră în viaţă.” E prieten cu Petrulea, un fost anchetator ajuns după revoluţie notar de notorietate, de care îl leagă multe amintiri de alcov, dar şi cu multe personaje ajunse la putere.

Romanul e un portret al unui tip de expatriat, o radiografie a fenomenului emigraţiei, dar mult mai mult decât atât, o radiografie a momentul politic actual de „mare năuceală”. Apar figuri ale puterii la cel mai înalt nivel, Carol al III-lea (preşedintele), consilieri, figuri din structurile serviciilor de informaţii, agenţi agreaţi sau nu de diferite instituţii, comisari şi poliţişti, mulţime de femei, care de care mai avidă de orice. Toţi oameni care ascund ceva, care vor în permanenţă să obţină ceva, care imită, duşmănesc, manipulează şi se lasă manipulaţi, acceptă cu nonşalanţă dezastrul şi jaful.

„S-ar fi putut să fie de vină şi mascarada politică şi justiţiară în care ţara se complăcea de câţiva ani cu o rară voluptate balcanică. O tristeţe, un pesimism, un abandon, o neputinţă, o frică, o vinovăţie confuză părea să însoţească în acele zile caniculare viaţa tuturor. Lamentaţiilor de altădată despre nefericirile fără sfârşit din ţară, despre potlogăriile politicienilor şi ale afaceriştilor, despre lichelismul intelectualilor oficiali le luaseră locul o descumpănire patetică, o imensă stupoare că totul nu era decât o farsă sinistră a istoriei, că lumea românească, atât cât şi cum fusese cândva, s-a întors pur şi simplu cu susul în jos dar, bizar, continua totuşi să alunece într-un timp fără noimă sau controlat de forţe obscure; exemplu convingător de ce este în stare o ţară mică atunci când intră în discuţie misterele naturii umane şi derapajele ei în împrejurări considerate excepţionale sau legate pur şi simplu de un capriciu al climei. Comentatori dezabuzaţi ai acelei veri toride evocau pălăriile, evantaiele, rochiile uşoare, cămăşile cu mâneci scurte, pantalonii de doc, pantofii cu găurele, sandalele uzate, bascheţii stâlciţi ai celor care mai aveau nostalgia vremurilor nu prea îndepărtate. Evocau şi generaţiile noilor vremuri, tocurile ascuţite, buricul gol, fustele scurte, pantalonii strânşi pe fese, taioarele stricte, costumele închise la culoare şi pantofii cu bombeul lung, ascuţit şi întors în sus ai vânzătorilor de case, corporatiştilor de la multinaţionale şi bănci, Martorilor lui Iehova, torsul gol, bermudele tropicale, şlapii, lanţurile groase de gablonz atârnate la gât, tatuajele. Poporul. Vulgul. Gloata. Plebea. Mulţimea imprevizibilă care căuta răcoarea mall-urilor, unde să-şi umple burta niciodată sătulă, să caşte în neştire ochii la vitrine, să piardă vremea ca în filmele cu bogaţi care se plictisesc, să viseze la căsoaie cu gazonul tăiat la milimetru, la blonde cu sânii siliconaţi şi la masculi bronzaţi şi muşchiuloşi. Templele cretinizării fericite, locurile miraculoase ale iluziei că lumea era făcută numai pentru ea şi nu costa nimic. La răcoarea îndoielnică a «apartamentelor comuniste», televiziunea îi vindea mulţimii aceeaşi iluzie. O răsfăţa în prostul ei gust atavic, o ţinea la curent cine s-a mai încurcat cu cine, cine cu cine s-a mai certat, cine a mai fost arestat sau condamnat, o îndopa cu bârfe, o amorţea politic, o droga cu emisiuni şi filme americane, o îngropa în propria ei micime”.

Nu cred să existe în literatura noastră un portret colectiv mai exact şi mai terifiant totodată, al unei lumi care nu evoluează (nici nu-şi doreşte?).

Ioan Holban, care semnează o substanţială prefaţă, consideră că „roman politic şi, deopotrivă, roman al condiţiei umane, Aroma păcatului divin este unul dintre puţinele texte româneşti cu adevărat importante din stricta noastră actualitate literară”.

Stelian Ţurlea

(„Amos News”, 24 aprilie 2017)

Setting

Layout

reset default