Una din aserţiunile proprii, care îl definesc pe Alexa Visarion ca personalitate – ca om şi creator polivalent, e formulată simplu: „Eu nu pot să exist decît dacă mă ofer pînă la capăt”, ideea fiind că fiecare moment al vieţii este o jertfă, iar capătul este împlinirea.
Acum, în primele zile ale noului an (2016), Alexa Visarion ni se oferă nu în una din formele obişnuite ale creaţiei sale, adică într-un spectacol de teatru sau într-un film, ci într-o carte. O carte nu doar frumoasă (prin ceea ce conţine şi prin felul cum arată), ci fascinantă prin ceea ce mărturiseşte despre omul, despre artistul, despre creatorul Alexa Visarion. Intitulată Alexa Visarion sau destinul vocaţiei şi publicată în colecţia „Colocvialia” a Editurii Junimea, cartea însumează o selecţie din cele ce s-au scris de-a lungul vremii (în circa 40 de ani) despre acest distins regizor de teatru şi film, în fapt, despre împlinirea vocaţiei sale, despre evoluţiile binecuvîntate ale destinului său artistic şi intelectual. Personalitatea sa evidentă, traversată permanent de nelinişti, de chemări tainice, de întrebări înfiorate, e prezentă ca personaj în paginile cărţii, de unde ne provoacă, ne tulbură, ne oferă şansa unor urcuşuri spre înălţimea gîndului său creator şi spre „spectacolul ascuns” al imaginaţiei, al viziunilor, al fantasmelor sale. Chiar din primele pagini cititorul e cucerit de altfelitatea, de neobişnuitul, de originalitatea personalităţii, care se prezintă astfel: „Frica de ratare, singurătatea care m-a ales ca discipol pentru a mă iniţia, momentele de laşitate, senzualitatea dorinţelor, sfidarea tabu-urilor, aventura şi rezistenţa la aventură îmi definesc structura şi identitatea”. Completată de o scurtă caracterizare pe care i-o face Cătălina Buzoianu („Poate să înceapă mereu, totul, de la zero. Ştie să renunţe ca să poată merge mai departe. Ştie să piardă ca să poată cîştiga. Risipindu-se, de fapt se adună”) autoevaluarea e, în esenţă, un autoportret spiritual de cea mai aleasă sinceritate. Nu întîmplător Bogdan Ulmu a ales aceste fraze şi le-a folosit în prefaţa cărţii – prefaţă substanţială, oferind principalele date de curriculum vitae ale „personajului” A.V., dar şi opinii asupra creaţiei lui. Aşa cum au toţi autorii de profiluri, de cronici, de eseuri etc., adunaţi în paginile cărţii. Şi nu sînt – aceştia – autori oarecare, ci personalităţi ale domeniilor teatru şi cinema, ale criticii, ale învăţămîntului vocaţional şi ale altor domenii înrudite. Cum era şi firesc, primul care vorbeşte despre Alexa Visarion e profesorul său de la IATC, marele regizor Radu Penciulescu, care îşi aminteşte de fostul său ucenic ca despre un „student de excepţie”, care, cu primul său spectacol de la „Casandra” (Cartofi prăjiţi la orice de Arnold Wesker, „spectacol de excepţie, regizor de excepţie”), producea nelinişte, ameninţa să tulbure ordinea stabilită a valorilor.
Cu aceste calificative de excepţie se deschide primul din cele trei capitole ale cărţii. Intitulat „Ecoul”, acest capitol adună profiluri, portrete, opinii despre personalitatea regizorului, scenaristului, teoreticianului, pedagogului Alexa Visarion; semnatarii (George Banu, Mihai Măniuţiu, Marina Constantinescu, Mircea Diaconu, Ion Bogdan Lefter, Monica Săvulescu-Voudouri, Robert Corrigan – SUA) trimit asupra „personajului” raze din diverse unghiuri, dezvăluindu-i multiplicitatea disponibilităţilor creatoare, energia vitală, caracterul viril al creativităţii, dinamismul dăruirii împins pînă la sacrificiu. Mihai Măniuţiu, de pildă, îi schiţează un excelent profil în care vorbeşte despre „intensitatea prezenţei”. despre „energia fascinantă” iradiată de persoana sa, care focalizează nu doar privirile, ci interesul intelectual, cultural, artistic al tuturor; în preajma sa „aerul se învolburează”, este „un artist solar”. La esenţa creaţiei regizorale a lui A.V. ajunge George Banu vorbind despre faptul că acesta asimilează teatrul unui „act de dezvăluire şi de senzualitate, un act mai presus de orice, direct, complex şi vital” în care el, regizorul, se implică autobiografic. Teatrul este pentru A.V. mărturisire şi mărturie.
Alţi comentatori vorbesc despre coerenţa universului imaginar construit de regizor, constatînd o orientare a sa specială, profundă şi constantă către trei din marii dramaturgi ai teatrului universal: Shakespeare, Cehov şi Caragiale; a învăţat de la ei nuanţele cele mai adevărate ale umanului şi arta spectacolului mare, „care nu se fereşte de emoţiile intense, de patetism, de naraţiunea amplă, ba chiar şi de teatralitate” (Ion Pop-Curşeu).
Sînt numeroase în acest capitol referirile la cele peste o sută de spectacole de teatru şi la cele şapte filme realizate de A.V. în cei patruzeci de ani de activitate. Unele judecăţi de valoare asupra acestei opere impresionante (prin unitatea ideatică şi stilistică, profunzimea ideilor şi originalitatea viziunilor), din alăturarea lor rezultînd un profil general al creatorului tulburător prin amploarea preocupărilor şi fascinant prin rezultatele obţinute. Unele opinii critice sînt definitorii pentru ceea ce înseamnă A.V. în evoluţia şi afirmarea artei regizorale româneşti în ţară şi în străinătate. Spre edificare, citez doar cîteva scurte opinii despre spectacolul „Richard III” realizat în SUA: „…prin spectacolul său, Visarion nu a oferit numai o perspectivă nouă asupra piesei, ci a găsit modalităţi noi surprinzătoare, întotdeauna interesante, pentru a ne face să receptăm cu o acuitate sporită natura istoriei şi a schimbărilor, a rebeliunii şi a puterii aşa cum sînt ele resimţite în lumea din afara teatrului” (Robert W. Corrigan); „Un exerciţiu de măiestrie şi strălucire” (Richard Schechner); „Fascinaţie scenică, surprinzătoare construcţie regizorală, aşa acum nu am mai văzut niciodată la UMW” (Jean G. Mileham).
Asemenea aprecieri, analize, judecăţi de valoare care pun în lumină marele talent, precum şi ţinuta intelectuală, filosofică şi estetică a spectacolelor şi filmelor semnate A.V. dau substanţă şi interes deosebit celui de al doilea capitol al cărţii, Oglinda, în care semnează Valentin Silvestru, Ion Cocora, George Banu, Dan Nemţeanu, Ileana Popovici – pentru teatru şi D.I. Suchianu, Valerian Sava, Călin Căliman, Natalia Stancu, Ştefan Oprea, Roxana Pană pentru film.
Sînt privite critic – deosebit de favorabil – creaţiile cinematografice ale lui A.V. începînd cu debutul (Înainte de tăcere, 1978) şi continuînd cu Înghiţitorul de săbii, Năpasta, Punct… şi de la capăt, Vinovatul, Luna verde, pînă la Ana (2014) – filmul socotit a fi o sinteză a întregii opere cinematografice a autorului.
Ceea ce ar fi de remarcat înainte de orice în legătură cu relaţia dintre teatru şi film în opera lui Alexa Visarion – şi unii comentatori au subliniat-o cu prioritate – este originala (noi i-am zice organica) întîlnire dintre teatralitate şi filmicitate. Poate doar la Visconti sau, mai încoace, la Nikita Mihalkov, Wajda, Lucian Pintilie să mai fie depistabilă o asemenea organică întîlnire.
Din acelaşi capitol (Oglinda) mai reţinem ca deosebit de semnificativo o opinie „străină”, de data aceasta referitoare la spectacolul Năpasta: „De la Regele Lear al lui Peter Brook, publicul moscovit nu a mai văzut un asemenea rang al teatrului. Mulţumesc, mulţumesc cu plecăciune pentru această reprezentaţie tulburătoare. Teatru adevărat. Teatru al viitorului”. Semnează Innokenti Smoktunovski, celebrul interpret al lui Hamlet.
Ar mai fi de vorbit despre Alexa Visarion teoreticianul de teatru şi film, despre Alexa Visarion pedagogul de excepţie, despre managerul cultural şi despre alte aspecte ale vieţii şi activităţii distinsului creator aşa cum sînt el prezentate, comentate, apreciate în această carte. Spaţiul nu ne îngăduie însă. De aceea încheiem cu cîteva gînduri ale teoreticianului, pe care le-am găsit împrăştiate prin paginile cărţii: „Valoarea regizorului este egală cu valoarea interogaţiilor adresate prezentului”; „Teatrul e vrajă. E tăcerea ascunsă în noi”; „Orice spectacol pe care îl vedem ascunde de fapt un alt spectacol; pe acela trebuie să-l vedem” („Spectacolul ascuns”); „Teatrul e mai adevărat decît viaţa; viaţa e mai puternică decît teatrul”.
Concluzia cu care rămînem după lectura acestei fascinante cărţi: Alexa Visarion a primenit teatrul şi filmul cu gîndul creator şi cu harul său.
Ştefan Oprea
(„Convorbiri literare”, nr. 1, ianuarie 2016)
Comenteaza
You must be logged in to post a comment.