“Antropogonia eminesciană” de Carmina Mimi Cojocaru“Antropogonia eminesciană” de Carmina Mimi Cojocaru“Antropogonia eminesciană” de Carmina Mimi Cojocaru

Share

„Vizionarismul eminescian într-o nouă exegeză

Prezentată şi susţinută ca teză de doctorat, la Facultatea de litere a Universităţii Bucureşti, cartea de debut a Carminei Mimi Cojocaru, cercetatoare la Institutul G. Călinescu al Academiei, face figură aparte între lucrarile de acest gen. Departe de a fi o lucrare de caracter afişat «academic», de aspect ostentativ scientizant, cu cât mai imprevizibile trimiteri bibliografice, cu cât mai descurajante citate în limbi străine, Antropogonia eminesciană (Editura Junimea, Iaşi, 2012) se înfăţişează într-o mult detestată de către o seamă de universitari infatuaţi ţinută eseistică. Realizată în temeiul studierii aprofundate a operei lui Eminescu, scrierea comunică rezultatele cercetării, concluziile demersurilor analitice şi interpretative printr-o expunere liberă, cu inserţii de cozerie, necondiţionată de vreo paradigmă compoziţională, structurată doar de vectorii propriului flux ideatic interior.

Abordând tema esenţială şi integrativă a întregii creaţii eminesciene, geneza şi dispariţia universului, discursul exegetic nu urmează un plan riguros, condus de principiul sistematizarii didactice, nu învederează preocuparea de ordonare a ideilor cât mai adecvată canoanelor de compoziţie şi stil ale unui tratat. Discursul exegetic e, în substanţa lui intimă, o confesie intelectuală, un memorial de lectură. Autoarea emite, în valuri, observaţii suscitate de vizionarismul eminescian centrant, exemplificate luxuriant cu texte culese de pe tot cuprinsul unei producţii scriptice colosale: din poezii antume şi postume, din proza de imaginaţie şi din publicistică, din corespondenţă, din ciorne de opere literare nefinalizate, din notaţii nedestinate tiparului şi rămase în manuscris până la includerea lor în monumentala ediţie Perpessicius. Sunt menţionate şi situaţii biografice, în speţă momente din copilărie, evocate de Eminescu în versuri. Unele dintre formulările lirice eminesciene, considerate deosebit de edificatoare pentru ceea ce exegeta îşi propune să demonstreze, şi ca atare putând fi propuse ca enunţuri rezumative, ca inscripţii emblematice, capătă funcţii de motouri ale unor capitole şi subcapitole. Caracterul eminamente eseistic e învederat şi de titlurile metaforizante ale unora dintre părţile constitutive ale cărţii: «Omul, mărginire în nemărginire», «Umbre spre văi de haos», «Natura este Archaeus».

Substituind aşadar normelor tipologice de făurire a studiilor de tip academic libertatea unui intelect vivace, expansiv, anexionist, exegeza nu excelează printr-o unitate monolitică, prin continuitatea indiscutabilă a desfăşurării demonstraţiei, nu se menţine rigid pe traseul deschis de tema enunţată în titlu; îşi permite deviaţii, ocoluri, incursiuni în alte sfere problematice, îşi acordă popasuri confesive. Consecutiv, liniile de forţă ale construcţiei ideatice sunt, pe alocuri, rupte sau estompate. Discursul este, în câteva rânduri, fracturat prin digresii. Nu în adâncime însă. Digresiile nu afectează substanţa expunerii. Laitmotivul întregului studiu fiind «poezia naşterii şi a stingerii», e normal ca observaţii lansate la început să fie reluate, şi nu o singura dată, cu nuanţări; altfel n-ar avea cum să se realizeze aderenţa la ele a observaţiilor noi, subsidiare. Expunerea suscită interes, în primul rând, prin vastul colaj de citate, colaj ce învederează unitatea vizionarismului eminescian în diversitatea expresiilor sale. Relevarea acestui fapt pe cale analitică constituie meritul principal necontestabil al cărţii. Exegeza face sensibilă performanţa geniului eminescian prin punerea în relaţie a sute de propoziţii convergente dispersate pe mii de pagini, şi sensurile formulate sau încifrate în acestea sunt explicitate prin comentarii ce motivează plasarea citatelor într-un loc sau altul. Multe dintre explicitări se sprijină, fireşte, pe judecăţi ale unor exegeţi de mare prestigiu, precum Calinescu şi Vianu, dar în şi mai mare măsură pe studiile unor eminescologi pe care Carmina Cojocaru i-a avut profesori, George Munteanu şi George Gană. Alături de aceştia sunt utilizaţi şi alti comentatori literari, ca Svetlana Paleologu-Matta. În punctările teoretice de mai largă rezonanţă sunt citaţi scriitori, gânditori, eseişti, psihologi, fizicieni străini din diferite timpuri, de la Aristotel la Pico della Mirandola, de la Goethe la Mayer şi Clausius, de la Novalis la Piaget. Se fac referiri la Upanişade, la Biblie, la părinţii bisericii. […]

(Dumitru Micu, „Cultura”, 12 iulie 2012)

Setting

Layout

reset default