După o lungă perioadă de timp, Marian Drăghici publică o carte cu poeme noi, păhăruțul (Editura Junimea, Iași, 2019). Acestea seamănă, dar se și deosebesc de precedentele. Nici titlul nu este unul imprevizibil, reprezentând un simbol reiterat al scrisului său.
Păhăruțul, având o semantică variată (mergând deja profan la sacru), este, de această dată, un semn al festinului între prieteni, prezenți sau dispăruți, al cuminecării, contrazicând (confirmând) retorica unor versuri mai vechi: „Îndepărtați-vă de mine prieteni/ cum și eu murind m-am depărtat de voi/ cât să puteți lăcrima” (Harnim). Păhăruțul trebuie să fie o entitate transcendentă (platoniană), de aceeași natură cu negresa, lunetistul, Ierusalimul, îngerul cu armonică roșie etc.
Deși poemele sunt, cel mai adesea, de dimensiuni întinse, fluxul imagistic, semantic, debordant altădată, a fost diminuat, poetul concentrându-și atenția asupra unei magii a cuvintelor, asupra efectelor lor muzicale.
Poezia-cântec lecuiește (exorcizează), ca un descântec, boala de memorie, de copilărie, de locul natal, împăcarea cu cele plecate. A înclinat, astfel (asemenea lui Cezar Ivănescu, dar fără rigoarea prozodică a acestuia), poezia sa funcțională spre efecte eufonice (orfice), spre muzica nostalgiei evocative, folosind rime aleatorii, de tip popular, monorima, întoarceri la versuri de altădată, repetiții în voia labirintului gândirii. Poezia, dramatică printr-o misterioasă închidere în sine (un ermetism biografic), prin seninătatea clară, diafană a păhăruțului, prin vederea peste tot, din toate părțile, îndeplinește un ritual ludic, cu totul dezinhibat. Structurile obsesive, ecourile rimate, ritmate, limba cântată, remanentele exotice (amintind de fluența poeziei macedonskiene) construiesc poemele din fărâme, din stări, din deconstrucții succesive, din materiale eterogene, într-un delir regizat. Metoda poemului este decriptată chiar de autor: „5. te repeți una-două/ însă te repeți ca într-o rugă/ până se face liniște în text/ și poetul-poet aude în pagină/ ce-1 spune Dumnezeul poeziei/ lui: de când am trecut Mediterana/ pe negresa mea Mo-wana/ mă obsedează/ vai, ce mă obsedează/ etc.” (poemul lui mo sau totul este o poveste). Dintr-o realitate simplă, poetul face brusc un transfer magic, frizând un fel de absurd poetic, un demers care subminează epicitatea, căzând repetat în lirism.
Prin pase iscusite, alintând cuvintele, Marian Drăghici este un mare iluzionist. HI vrea să demonstreze că poezia nu vine de la daimon, ci este o opțiune personală. Captivat de mitologia muzicii, construiește un montaj de imagini, de sonorități, permutând versuri, autopastișându-se, cu riscul nonsensului, al unei logici inverse, al evoluției spre mizerabilism. Face, de asemenea, un posibil recurs la copilărie, cu întrebări și răspunsuri monologice, deridând lumea serioasă, minimizând importanța acesteia, regresând la un limbaj ludic desemantizat, naiv, folcloric.
Confesiunile îi aparțin și ele sferei indiscrețiilor revelatoare, ca și declarațiile de admirație, alcătuind o rețetă existențială, o artă poetică, un meniu al artistului dezinhibat de morga sa poetică, alunecând în viața civilă, în prenatalitatea poetică. O justificare a vieții pare a căuta poetul metafizic, concretizată într-o serie de acte indelebile ale memoriei. O expresie a ascezei este „păhăruțul cu mărăcine”.
Păhăruțele sunt pentru vii, însă și pentru cei morți, după modelul celebrului Cimitir vesel (de această dată cam trist), evocând cu tandrețe poeți răposați, precum Florin Mugur, Ion Zubașcu, Ioan Flora, Ioan Stratan. Pentru a evita un patetism (îndreptățit), poetul folosește ironia afectuoasă, anecdotica, diverse modalități ale destructurării, intertextualitatea, căderi în balcanism.
Marian Drăghici pare saturat de literatură și însetat, de-acum, de joacă și de muzică. De aceea, cartea sa păhăruțul este a consumării experienței, a trecerii din real într-o prezență nevăzută: „la margine de nicio apă/ stau/ și mă uit în apă”. Se simte înstrăinat, având o dublă comportare: una de renunțare („de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta”, Mat. 26, 39), alta de primire a pocalului euharistie („Și luând paharul, mulțumind, a zis: Luați acesta și împărțiți-1 între voi”, Luca, 22, 17). Este, cu siguranță, o poezie a împăcării cu sine, conținând conotații numeroase, între care și unele cu o vădită direcționare religioasă: „și mă uit în apă: cerul/ cu pești și stele/ cu păhăruțul printre ele/ ăsta fuse/ rostul vieții mele: pot// să te contemplu, Doamne/ în clipa asta/ veșnic// tot” (imn. juisării complete). Poezia sa durează o punte, o ascensiune, între beție și îmbătare (extaz).
Paul Aretzu
(„Luceafărul de dimineață”, iulie 2019)