După o lungă perioadă de timp, Marian Drăghici publică o car­te cu poeme noi, păhăruțul (Editura Junimea, Iași, 2019). Aces­tea seamănă, dar se și deosebesc de precedentele. Nici titlul nu este unul imprevizibil, reprezentând un simbol reiterat al scrisului său.

Păhăruțul, având o semantică variată (mergând deja profan la sa­cru), este, de această dată, un semn al festinului între prieteni, prezenți sau dispăruți, al cuminecării, contra­zicând (confirmând) retorica unor versuri mai vechi: „Îndepărtați-vă de mine prieteni/ cum și eu murind m-am depărtat de voi/ cât să puteți lăcrima” (Harnim). Păhăruțul tre­buie să fie o entitate transcendentă (platoniană), de aceeași natură cu ne­gresa, lunetistul, Ierusalimul, îngerul cu armonică roșie etc.

Deși poemele sunt, cel mai adesea, de dimensiuni întinse, fluxul imagistic, semantic, debordant altă­dată, a fost diminuat, poetul concentrându-și atenția asupra unei magii a cuvintelor, asupra efectelor lor muzi­cale.

Poezia-cântec lecuiește (exor­cizează), ca un descântec, boala de memorie, de copilărie, de locul na­tal, împăcarea cu cele plecate. A în­clinat, astfel (asemenea lui Cezar Ivănescu, dar fără rigoarea prozodică a acestuia), poezia sa funcțională spre efecte eufonice (orfice), spre muzica nostalgiei evocative, folosind rime aleatorii, de tip popular, monorima, întoarceri la versuri de altădată, repe­tiții în voia labirintului gândirii. Poezia, dramatică printr-o misterioasă închidere în sine (un ermetism biografic), prin seninătatea clară, diafană a   păhăruțului,   prin   vederea   peste tot, din   toate părțile, îndeplinește un ritual ludic, cu totul dezinhibat. Structurile obsesive, ecourile rimate, ritmate, limba cântată, remanentele exotice (amintind de fluența poeziei macedonskiene) construiesc poemele din fărâme, din stări, din deconstrucții succesive, din materiale eterogene, într-un delir regizat. Metoda poemului este decriptată chiar de autor: „5. te re­peți una-două/ însă te repeți ca într-o rugă/ până se face liniște în text/ și poetul-poet aude în pagină/ ce-1 spune Dumnezeul poeziei/ lui: de când am trecut Mediterana/ pe negresa mea Mo-wana/ mă obsedează/ vai, ce mă obsedează/ etc.” (poemul lui mo sau totul este o poveste). Dintr-o realitate simplă, poetul face brusc un transfer magic, frizând un fel de absurd poetic, un demers care subminează epicitatea, căzând repetat în lirism.

Prin pase iscusite, alintând cu­vintele, Marian Drăghici este un mare iluzionist. HI vrea să demonstreze că poezia nu vine de la daimon, ci este o opțiune personală. Captivat de mito­logia muzicii, construiește un mon­taj de imagini, de sonorități, per­mutând versuri, autopastișându-se, cu riscul nonsensului, al unei logici inverse, al evoluției spre mizerabilism. Face, de asemenea, un posibil recurs la copilărie, cu întrebări și răspunsuri monologice, deridând lu­mea serioasă, minimizând importanța acesteia, regresând la un limbaj ludic desemantizat, naiv, folcloric.

Confesiunile îi aparțin și ele sferei indiscrețiilor revelatoare, ca și declarațiile de admirație, alcătuind o rețetă existențială, o artă poetică, un meniu al artistului dezinhibat de morga sa poetică, alunecând în viața civilă, în prenatalitatea poetică. O justificare a vieții pare a căuta poetul metafizic, concretizată într-o serie de acte indelebile ale memoriei. O ex­presie a ascezei este „păhăruțul cu mărăcine”.

Păhăruțele sunt pentru vii, însă și pentru cei morți, după modelul celebrului Cimitir vesel (de această dată cam trist), evocând cu tandrețe poeți răposați, precum Florin Mugur, Ion Zubașcu, Ioan Flora, Ioan Stratan. Pentru a evita un patetism (îndreptățit), poetul folosește ironia afectuoasă, anecdotica, diverse modalități ale destructurării, intertextualitatea, că­deri în balcanism.

Marian Drăghici pare saturat de literatură și însetat, de-acum, de joacă și de muzică. De aceea, cartea sa păhăruțul este a consumării expe­rienței, a trecerii din real într-o pre­zență nevăzută: „la margine de nicio apă/ stau/ și mă uit în apă”. Se simte înstrăinat, având o dublă comportare: una de renunțare („de este cu putin­ță, treacă de la Mine paharul acesta”, Mat. 26, 39), alta de primire a poca­lului euharistie („Și luând paharul, mulțumind, a zis: Luați acesta și împărțiți-1 între voi”, Luca, 22, 17). Este, cu siguranță, o poezie a împă­cării cu sine, conținând conotații nu­meroase, între care și unele cu o vă­dită direcționare religioasă: „și mă uit în apă: cerul/ cu pești și stele/ cu păhăruțul printre ele/ ăsta fuse/ rostul vieții mele: pot// să te contemplu, Doamne/ în clipa asta/ veșnic// tot” (imn. juisării complete). Poezia sa durează o punte, o ascensiune, între beție și îmbătare (extaz).

Paul Aretzu

(„Luceafărul de dimineață”, iulie 2019)