Când Bahluiul se varsă în Sena. Sau invers

Share

cop1-cristina-hermeziu-parisul-nu-credeÎn urmă cu vreo douăzeci de ani, invitat fiind de TV R Iaşi, pentru o emisiune (într-o nişă de la ”Bolta Rece”), când am văzut-o şi-am auzit-o pe realizatoarea Cristina Hermeziu, mi-am dat seama că e o chestiune de timp – şi va fi at rasă, absorbită, dacă nu luată cu hapca de Bucureşti. Ceea ce s-a şi întâmplat. Doar că, în acest caz, Bucureştiul a fost un aeroport de tranzit spre Paris, unde Cristina Hermeziu şi-a etalat Expresivitatea şi persuasiunea nu numai în limbajul televizual (titlul tezei de doctorat), ci şi în cel al culturii scrise. Rafinându-şi, în Înalte Şcoli franceze, ştiinţa comunicării, grefată pe un talent nativ, CH a devenit, în ultimii ani, o marcă de încredere, extrem de căutată de cititori, în condiţiile-n care astfel de comentatori/ eseişti sunt ca nişte oaze-n deşert. Şi mai este ceva: prin scriitori precum – şi-i numesc doar pe cei emanaţi de Iaşi – Alexandru Călinescu, Simona Modreanu, iar, mai nou, Cristina Hermeziu, se reface filiera franceză, acea mitică şi aproape mistică infuzie de aer parizian, pe care românii îl respirau (cu sincopele cunoscute) de vreo două veacuri.

Corespondenţele marca C H (apărute în diverse ziare şi reviste au o poetică aparte. Claritatea, rigoarea şi, nu în ultimul rând, concizia textului suportă un delicat „tratament fabulatoriu”, o mixare a realului cu imaginarul, a faptului prozaic, concret şi, uneori, crud/ crunt, cu o aură de sobru, nepatetic lirism. E receptat,cu precădere, actul cultural-artistic, dar orice are atingere la coarda sensibilă, devine, din pretext – text. Provocări cotidiene (şi câte nu se-ntâmplă la Paris!), alternează cu popasuri în oaza de linişte a unor personaje, cândva atinse de celebritate (precum Aurora Cornu), acum intrate într-un demn crepuscul. Nu ştiu şi nici nu cred că CH este trimisa specială a vreunei instituţii româneşti culturale, de presă sau diplomatice, dar demersul ei sugerează o asemenea calitate. Altminteri, zic, ar fi păcat să fie, cumva, ancorată oficial pe Sena, întrucât, astfel, s-ar câştiga, poate, un diplomat, dar s-ar pierde libertatea de mişcare şi de opţiune a unui jurnalist de vocaţie.

Ciudat, corespondenţele CH par neterminate, nişte eboşe, nişte crochiuri – din Par(ad)is! – asupra cărora se va reveni, întru finalizare… Însă, dacă se revine, e o altă textură, o altă coloratură, o altă problematică – în aceeaşi poetică. Oare, mă întrebam, citindu-le ici-colo, inclusiv în „Cronica veche”, CH nu scrie şi poezie? Iar confirmarea a venit odată cu placheta – transparent intitulată – Parisul nu crede în lacrimi (Junimea, 2016). E un debut poetic oarecum amânat, la viteza cu care se scrie şi se încearcă a cuceri, astăzi, spaţiul public, îndeosebi spaţiul virtual. Etalarea în registrul lucrurilor gingaşe – cum este şi poezia – nu poate a nu-ţi perturba siguranţa de sine/ de tine, pe care o ai în alte domenii ale creaţiei. Numai proştii (fuduli) n-au îndoieli. Încă din clipa în care a primit vestea apariţiei cărţii, autoarea îşi exterioriza (pe Facebook) perturbările: Dacă m-aţi întreba despre ce e, aş spune că mi-ar plăcea să fie despre Bahluiul care se varsă în Sena. Sau invers. Recepţiile ulterioare (elogioase) ale cărţii sunt primite cu aceeaşi îndoială metodică. Intrând în dialogul feisbuki(ni)st, eu – ca să mă (auto)citez – am spus că Parisul nu crede în lacrimi e o carte despre… Bahluiul (poeziei) care se (re)varsă-n Sena. Dovadă (şi) această Elegie: după fix /14600 de zile/ pămîntul, bunul,/ se învîrte în gol// îl îmbăiez/ cu flori de romaniţă şi frunze de/ stejar/ îl înfăşur/ îl descânt// îl blestem// îl arunc de trei ori peste cap// şi mă prefac/într-o apă/ neîncepută.

Şi zic asta întrucât nu doar cartea a călătorit într-o cutie de pantofi, în burta unui autobuz, pe cea mai frumoasă rută din lume, Iaşi-Paris, ci, odată cu ea şi în ea, o samă de noduri şi semne şi însemne ale acestor locuri (viţa de vie / între/poartă şi cerdac / /linia vieţii / lasă dîră / pe zidul / uns / cu balegă şi lut,/ urcă / la cimitirul / din capătul / grădinii / şi curge / prin locul / care / pe cer / se cheamă / crug.). E o ardere pe linia vieţii, o lunecare pe coaja subţire a lumii (titlul mai multor poezii), o pendulare între (inversăm termenii) împărăţie şi exil (mai ales interior, acesta). Nu lipsesc, cum le aşteptam, reacţii la evenimente recente (Parisul nu mai are/ curcubeie/ de pus pe facebook// cineva a înmuiat/ ştampila/ în bălţile de/ sînge// şi a scris/ pe cerul/ alb/ je suis charlie). Un Buletin hydrologic anunţă că se umflă albiile/ plesnesc venele/ Europei/ /vine hidra/ cu 160 000 de capete// Budapesta/ Varşovia/ Bratislava/ Praga/ poartă măşti/ de carnaval// Europa îşi dă cu ruj/ şi citeşte/ pe prompter/ cotele de refugiaţi.

Sînt poezii de pe cele două maluri ale sufletului, cum a scris, mai devreme, Bianca Marcovici, cea strămutată – prin proprie voinţă – de pe malul Bahluiului, lîngă Muntele meu Carmel. Şi tot aşa, malul Bahluiului este unul al (ne)liniştii visătoare, al paradisului pierdut, pe cînd celălalt, al Senei, e zguduit, periodic, de neaşteptate, neînchipuite drame şi tragedii. Altminteri, sigur, tipul de discurs al celor două poetese este diferit, Bianca Marcovici fiind provocator interogativă şi necesar discursivă, pe când la Cristina Hermeziu poezia e, aproape, fără cuvinte. Sau de dincolo de cuvinte. Oricum, în faţa unei situaţii/ stări excepţionale, rămâi mut de admiraţie, de încântare sau – la polul opus – de oroare, iar cuvintele sunt de prisos.

Astfel citită, poezia Cristinei Hermeziu e ca lacrima unei stalactite.

Nicolae Turtureanu

[Cronica veche” nr. 10 (69), octombrie 2016]

Setting

Layout

reset default