Cactușii înfloresc a treia oară

Share

Cum se vede și în poezia din cea mai recentă carte, Și întunericul nu a cuprins-o… (Editura Junimea, 2017), Liviu Antonesei nu caută, ca romanticii, sentimentul tragic al existenței în (pe)trecerea ei, în goana secundelor care aduce numai plictiseala încolonării vîrstelor unui „sceptic mîntuit” pe un traiect cu final previzibil, ci în trăirea lacomă a vieții din subpămînt și de deasupra, în freamătul viu al (re)începutului: „La șaptesprezece ani ai simțit/ prima oară că viața începe,/ apoi la douăzeci și trei. Și încă o dată/ la rotunzii ani treizeci./ Și iarăși la treizeci și trei, cifră încercată/ pentru cei rămași fără pată./ Iar la patruzeci și cinci, ai fost absolut sigur/ că viața ta începe deodată./ Apoi, a coborît liniștea albă/ în trup, a coborît și în suflet,/ ca într-o catedrală veche, pustie,/ vreme de exact zece ani,/ zece ani de caldă melancolie./ Și a bătut clopotul în turlă/ și ai aflat astfel că viața începe -/ și nu va sfîrși aici, niciodată, niciunde,/ pentru că e mereu nesătulă./ Cîtă vreme gîndul tău o pătrunde,/ cîtă vreme trupul meu nu se-ascunde/ în plictiseala trecerii, în secunde“ (Viața începe la cincizeci și cinci de ani); „Prima zi a delfinului a început minunat -/ cu pași lenți în urma unei femei înalte,/ cu siluetă neverosimil de frumoasă…/ Nu trebuia să-i privesc fața! Oroare,/ spaimă și cutremurare – nu de la natură,/ ci de la snopul de belciuge ieșind de peste tot./ Dar nimeni nu e îndestulat cu ceea ce vede,/ cu ceea ce are, dorește mereu mai mult,/ și mai mult, și mai mult./ Universul și-a revenit pînă la urmă -/ soare nebiruit de scamele albe de pe cer/ și de vîntul fluierînd lin printre sălcii./ Și apa albastră și răcoroasă, cum/ nu va fi fost la începuturi – ale lumii,/ ale mele -, dar eu urmăresc mereu și mereu/ reînceputul” (Învățături de la delfin. Duo). E, mai întîi, palpitul vieții în eros, ființa și poezia reformulîndu-se mereu prin forța fantasmei care declanșează mecanismul imaginarului; femeia înaltă, cu siluetă neverosimil de frumoasă, Monika, „perfectă, înaltă, cu picioarele/ ca două rachete interplanetare și sînii precum/ două cupe de argint sau emisferele de Magdeburg/ alăturate“, viziunea celei mai frumoase femei din lume nu reprezintă ipostazieri ale feminității ori, poate, semnele „eternului feminin“, ci miezul fierbinte, big-bang-ul ce provoacă o avalanșă a viului, a polimorfului, a energiei unei explozii care se petrece aproape mereu pe malul apelor, în preajma universului acvatic: acolo, pe orice mal și pe toate țărmurile, marea trecere spre locul unde se duc toate e, în fapt, renaștere, într-un început repetat, obsesiv căutat: „Nu contează dacă e Nilul, Dunărea/ sau oricare altă apă – viața explodează/ pe orice mal și pe toate țărmurile,/ dulci sau sărate, nu contează…/ Și undeva în memorie, departe,/ ca prin ceață, de dinaintea marelui/ cutremur de acum patruzeci de ani,/ sosind ca prin tuneluri ruinate,/ printre ziduri din care-au rămas fierăstraie,/ întrebarea lui Eugen, naivă, copilărească/ și cu totul tulburătoare:/ Poate să apară un Proust, un Rimbaud,/ pe malurile nămolosului Bahlui/ sau doar pe cele iubite de zei ale Senei?/ Și unde e Eugen? Unde Mihai, unde Val?/ Unde sînt craii eleganți și țanțoși/ ai neînsemnatei noastre așezări?/ S-au dus și ei unde trec toate/ numai apa rămîne mereu!/ Cu voia sau fără voia noastră…“ (Nu contează…).

În reînceputul totdeauna regăsit pe malul apei albastre și răcoroase, se află și „blînda sfîșiere“ a sinelui în capcanele melancoliei, sub soarele ei galben, în placenta cuvîntului depărtare („Cuvîntul depărtare e cald și umed/ ca o placentă în care mai ai de stat sau/ ca apa mărilor sudului în iulie, august -/ cînd spui distanță vezi un fel de prăpastie/ cenușie, albastră-cenușie, cu luciri metalice./ În depărtare întrevezi cuiburi de pescăruși,/ smochini răsuciți și plini de rod, măslini,/ rodii, roșcovi zîmbitori. Și pămîntul acela/ alungit, parcă întins de la capete,/ greu plutind între cele două mări…/ Și nu, acum nu este insula! E cuvîntul acela,/ născut din consistența sa vaporoasă,/ Cu sprijinul unui prefix aproape obscen./ Și acolo mereu m-am simțit stingher/ și n-am jucat scena balconului, deși/ de izvorul piesei eram mult mai aproape./ Și tot între ape, și tot între ape!”, scrie poetul în Pămînt și ape. O viziune): departele figurează, ca peste tot în poezia lui Liviu Antonesei, insula albă din Sud și coliba de stuf de la harbuzăria „ascunsă-n lanuri de porumb“, din Nord. Departele e al unei ființe solare, căutînd lumina, viața, înaltul, asemeni cărăbușilor, vișinilor, cireșilor, zarzărului cu mugurii plesnind din Primăvara. un triptic…, trecînd pe lîngă ciorchinii salcîmilor în floare, lîngă trunchiul răchitei „unde vîntul e moale și clipocitul e leneș“, punînd hălci de timp împreună, în zborul porumbeilor albi, imagini fosforescente, luminoase ale unui complex simbolic ascensional, închipuind un fluviu nesfîrșit lîngă cactușii care înfloresc a treia oară în balconul de sticlă din Orfanii lumii, făcînd fuziunea ființei interioare cu preajma înnobilată de „franjuri sîngerii“, în ritmul reîntâlnirii soarelui, alături de „frații“ Ungaretti și Kavafis: fiecare pleacă în cartea lui, ducînd cu sine misterul poeziei care își caută poetul așa cum frunza își caută creanga de pe care să cadă toamna, cînd se duc cocorii sau cum lacrima își caută ochiul care s-o plîngă ori cum aripa își caută pasărea pe care s-o zboare: „Cine spune că va scrie o poezie/ minte nerușinat sau nu știe ce spune/ poezia te caută, vine de undeva/ din adîncul tău și al lumii,/ ca o engramă metamorfozată de vreme -/ dacă ești atent, o prinzi în abila capcană/ a cuvintelor tale, venite și ele/ nici nu știi de unde. Și nimeni nu știe!/ Dacă nu ești atent, îți scapă printre degete,/ o pierzi, dispare ca și cum/ nici n-ar fi fost în neanunțata vizită,/ se întoarce de unde-a venit sau nimerește pe altul, mai norocos…/ Asta nu e poezia de aseară, aceea a fugit,/ e poezia despre poezia pierdută aseară./ Nu, nu îi ține locul, poezia nu este nicicum/ o cafea cu înlocuitori, un surogat,/ este numai regretul, este umbra înșelătoare/ a unui regret fără leac…“ (Cine spune…).

Prin a doua secțiune a volumului, Povești filosofice cretane din A.D.2017, Liviu Antonesei continuă explorarea sinelui și aventura vieții care palpită, sub coaja plictiselii, pe axa Nord-Sud; Povești filosofice cretane și alte poezii din insule (2012), Un taur în vitrina de piatră (2013) și Poemele din zorii amurgului (2016) sînt bornele bibliografice ale unei experiența lirice de excepție. Ca și în cărțile precedente, în Și întunericul nu a cuprins-o…, Nordul e al suferinței, indiscreției, supărărilor și invidiei aspre, un loc unde bîntuie nostalgiile și stăpînește frigul și în care erupe ura, nămolul greu și pucioasa; „O erupție de ură, nămol greu și pucioasă,/ venită dinspre nord, m-a tulburat o clipă,/ m-a aruncat într-o scurtă stupoare. Apoi,/ mam trezit brusc senin – nu. Nu m-am înșelat/ în ce-l privește pe om, dar poate fi și femeie!/ În splendoarea soarelui, cu foșnetul valurilor/ născînd ecouri în urechi, cu briza legănînd/ trupul ca pe o frunză, chipul încrețit al lui V,/ de la primul pahar pînă la ultima suflare./ Și, în sfîrșit, înțeleg și o milă cumplită/ îmi taie răsuflarea de parcă mi s-ar apăsa/ cu putere o pernă pe față…/ Iar acolo, dincolo, cum spun poeții,/ poate va fi găsit liniștea după care alerga/ peste dealuri, de la un sat la altul,/ de la o durere la altă durere – ca un fulger/ fugind de cumplita străfulgerare!“, se spune în a șasea poveste cretană A(nno) D(omini) 2017. Dincolo, Sudul e al victoriei soarelui și al nopții marilor ceremonii ale cărnii, al tinereții regăsite cu seva pulsînd în„strașnice clipe“, locul unui transfer tăcut de energie dinspre adîncurile mării înspre adîncul ființei care învață de la cei vechi calea singurătății, dar și sentimentul cald al nesfîrșitului: „Nu pot spune cuvîntul sfîrșit și nu contează/ despre ce este vorba, fără teamă, fără un cutremur/ venit de undeva din adîncul ființei, al trupului -/ mă perplexează ca și cum n-ar exista decît doar/ proaspetele începuturi care atît îmi plac…/ Călătoria e încă la început, de mai mulți ani/ decît îmi pot aduce aminte. Și sub măslinul înalt/din patio, sub pinul oblic și asimetric,/ lîngă tufele cu flori roșii, galbene, portocalii/ și frunzele din cel mai viu verde de pe lume,/ sînt cuprins de sentimentul cald al nesfîrșitului,/ un fel de deplasare spre roșu a lumii, a mea,/ o explozie care tinde – și nu le poate atinge! -/ spre malurile eternității. Un vînt răcoros,/ o briză atît de ușoară îmi mîngîie pielea arsă!“ (13) Spațiul de identificare este, în poezia din ultimii ani a lui Liviu Antonesei, patria insulară. Creta, cu neliniștita așteptare a vieții fără de capăt, sub stele fără număr, sub soare, de unde se vede lepra care surpă chipul celeilalte patrii, din Hiperboreea: aici și acolo, Sudul și Nordul, în sfîșierea lăuntrului: „De aici, din patria mea insulară, se vede mai bine/ lepra care surpă chipul celeilalte patrii – vermina/ care-i urcă pe obraz dinspre trupul inflamat/ de virușii neobosiți ai lăcomiei și nepăsării…/ De aici, de sub soarele ars al amiezii,/ văd asfințitul de acolo ca o plagă supurîndă,/ niciodată închisă, ca un izvor al răului./ Și aș vrea să plîng pentru patria mea,/ dar lacrimile au zburat în cele patru colțuri./ Și aș vrea să urlu, ca pe vremuri, împotriva leprei,/ dar strigătul se oprește în epiglotă./ Și aș vrea, ca într-o magie inversă,/ să rîd în sălbatice hohote, dar rîsul/ a împietrit definitiv, ca un delfin împăiat./ Un gînd fugar către anticorpi – numai atît,/ leac nu mai există – nici înăuntru, nici în afară./ Ce la vi, cum scrie pe fruntea barului/ de lîngă gelateria italiană Wienna! Aici,/ nu în patria mea dureroasă și tristă -/ și poate chiar asta este, lunga agonie sosită/ din diabolicul asediu venit dinlăuntru…” (14). Urmînd calea descrisă în cărțile anilor 2012, 2013, și 2016 și explorînd pînă la capăt ceea ce Al. Cistelecan numește drama solitudinii. Liviu Antonesei continuă, și în Și întunericul nu a cuprins-o…, aventura poeziei și povestea cretană a vieții unui poet a cărui stea lunecă, seară de seară, de la Sud către Nord.

Ioan HOLBAN

[„Neuma”, nr. 11-12 (13-14), noiembrie-decembrie 2018]

Setting

Layout

reset default