“Bună dimineaţa, o sută de gâşte” de Roxana Pavnotescu“Bună dimineaţa, o sută de gâşte” de Roxana Pavnotescu“Bună dimineaţa, o sută de gâşte” de Roxana Pavnotescu

Share

Un poem al plângerii

A treia carte publicată de Roxana Pavnotescu (Editura Junimea, Iaşi, 2011, 181 p.) are un titlu şocant: Bună dimineaţa, o sută de gâşte. Cine-şi închipuie însă că avem a face cu o formulă de joacă pentru copii (sau, mai exact, numai asta) se înşală. Pentru că, în substanţă ei, cartea are o temă dintre cele mai grave: moartea. Autoarea îşi defineşte cartea drept roman, dar dl. profesor Dumitru Micu, care prefaţează şi aceasta a treia carte a Roxanei Pavnotescu, nu mai e preocupat de genul căruia aceasta îi aparţine, nemainumind-o, adică, „un roman sui generis”, cum o făcuse referindu-se la Sub semnul aspidei (Editura Junimea, Iaşi, 2009), ci pur şi simplu afirmând că „Noua carte e un recviem” (p. 5). În ceea ce ne priveşte, noi o socotim mai mult decât atât: un amplu poem al plângerii. Abia câteva amintiri de la Ilovăţ – locul de baştină al lui Puiu, tatăl real al autoarei – trăite direct de Roxana în copilăria să din vremea comunismului sau aflate de la tata – el însuşi un om cu un extraordinar dar al vorbirii, al povestitului în general, pe care Roxana pare a-l fi moştenit – se transforma în proza autentică de certa expresivitate. Autoarea mărturiseşte că nu poate face deosebire între memoria tatălui şi memoria ei: „Mă cufund tot mai adânc în memoria tatei, iar prezenţa lui în mine se concretizează cu o fizicalitate uluitoare. Puiu şi-a ales ca lăcaş de tranzit, subliminal, tocmai trupul meu…” (pp. 153-154)

Să ne întoarcem însă la poemul plângerii. Se cuvin, mai întâi, câteva precizări. Cartea este strict autobiografică: Roxana este fiica lui Octavian (Puiu) şi a Mariei (Mia) Pavnotescu. Roxana „asistă”, de la New York, unde trăieşte, la boală şi degradarea fizică, trecută prin faza Alzheimer, a tatălui ei. Când acesta moare, sentimentul ei de vinovăţie că nu l-a putut ajuta mai mult se acutizează. Cartea îl reînvie pe Puiu din amintiri care stau, toate, sub semnul plângerii în surdină, într-un comportament foarte bine strunit al fiicei. Ca să evite căderea într-un sentimentalism care oricum nu şi-ar fi avut rostul, autoarea recurge la o formă a scriiturii nu numai cu totul originală, dar mai ales ultramodernă. Prima pagină a cărţii e pusă sub titlul Missa pro defunctis. Motive şi Variaţiuni (cânturi). Urmează definirea celor 9 cânturi: 1. Despre nesfârşirea iubirii (Offertarium); 2. „Categoriile abisale” ale memoriei. Amintiri; 3. Marea (Introitus); 4. „Noduri şi semne”. Din lumea de dincolo; 5. Jocul; 6. Visul. Puntea dintre lumi; 7. Copilăria. Imagini. Ilovăţ; 8. Despre neajunsurile, suferinţele şi patimile firii. Boală. (Dies Irae); 9. Aspecte ale copilăriei. Toate aceste cânturi (motive) reprezintă tot atâtea modalităţi de reîntoarcere între cei vii a lui Puiu, prin întreţeserea lor în fiecare dintre cele 51 de… capitole, plus un Epilog la Recviem. De pildă, capitolul „Jocul de-a matematica. Bună dimineaţa, o sută de gâşte” poartă dedesubt, în paranteză, numerele cânturilor: 2, 5, adică „Categoriile abisale” ale memoriei. Amintiri şi Jocul. Sau capitolul „Prima iarnă fără Puiu. Pastel”. „Bună dimineaţa, o sută de gâşte”. „Semnul anotimpului” (cânturile 2, 4, 5, 9). Sau, în fine, „Epilog la Recviem”. (Toate cânturile).

Întreaga carte este o evocare poematică a fiinţei celei mai dragi Roxanei. Dar nu o evocare făcută cu exaltarea sentimentului, ci în modul cel mai firesc, fie că e vorba de lucruri mai deosebite, fie că e vorba de unele cu totul banale. Din când în când însă ne dăm seama că aceasta e o plângere a ceea ce a fost tatăl pentru fiică. Ne dăm seama, pentru că autoarea nu poate rezista ca, uneori, să nu-şi deconspire suferinţa. Un simbol care revine obsedant este cel al sâmburelui, al miezului, al esenţialului uman care trece de la tatăl dispărut la copilul care şi-a adorat părintele: „Puiu a murit şi sâmburele lui a trecut la mine. Mă urmăreşte peste tot: din fotografii, din adresele scrise cu majuscule pe plicurile cu scrisori de la mama, din felurile de mâncare, din discurile de jazz. mă urmăreşte de câte ori înot, pe aeroporturi, din lecturile pe care le-am parcurs odată împreuna, din problemele de aritmetică ale fiicei mele sau din propriile mele expresii sau gânduri” (p. 19). Alteori ni se sugerează tristeţea, dar nu în contexte proprii acestei stării: „Şi anumite fotografii alese după criterii neprecizate îşi decantează acea componentă tristă a timpului în care au fost făcute…” (p. 21). Când plânsul nu mai poate fi învăluit în evocarea făcută cu toată participarea afectivă, Roxana îşi aduce (de fapt, ne aduce) aminte că Puiu, cel care o alinta cu porecla „Broasca“ („Boacă“), nu mai e şi izbucneşte cu disperare: „Acum nu mai e nimeni care să-mi spună „Broasca“. Nimeni nu mă mai strigă după numele meu acvatic“ (pp. 22-23), tatăl fiind marele profesor de înot al fetei.

Între tată şi fiica exista o legătură… maternă, sugerata metaforic: „Ca într-un fel de lichid amniotic, înot cu tata. Mă înconjoară ca o placentă din toate direcţiile şi continuă să mă hrănească cu amintirile şi memoria lui, care au trecut în mine.” (p. 22). Când o asemenea ipostază nu mai e susţinută de amintiri, acestora le ia locul dorinţă: „Aş vrea să înot, dar apa este foarte departe. Nu-mi doresc decât să ajung la mare. Să înot cu tata prin lichidul amniotic” (p. 31). De aceea „Peisaj marin fără mare” e o închipuire a autoarei, animată de un timp discontinuu (simbolul clepsidrelor sparte uneori „în mii de bucăţi”), o întoarcere în copilărie în care-l întâlneşte pe Puiu aflat dincolo de această lume (simbolistica siluetelor ce apar şi dispar din şi în pământ). Altă dată, legătura cu Puiu se restabileşte… telefonic („ieri m-a sunat tată din lumea cealaltă”, p. 44) şi tata îi cere să-i descrie cerul, mărturisind: „– Gândeşte-te la mare şi ai să vezi luna”, insista el. „Eu, nu ştiu de ce, nu mai pot s-o văd. Şi ea îmi lipseşte, dintre toate, cel mai tare. Nici nu ştii ce frustrant este să nu-mi pot imagina cerul, luna, norii” (p. 45). Cu asemenea mărturisiri, ne aflam în substanţă lirică a postumei eminesciene „Din cerurile-albastre“: „De glasul păsărelelor/ Pe gânduri ceru-i pus / O, stelelor, stelelor, / Unde v-agi dus?…// De strălucirea f1orilor/ E câmpul tot răpus. / O, norilor, norilor, / Unde v-aţi dus?”

Modalităţile, împrejurările, pretextele prin care Roxana îşi evoca tatăl plecat dincolo sunt, practic, infinite şi ele devin tot atâtea prilejuri ca cei doi „să se bucure” că se află împreună. Întreaga existenţă a Roxanei este marcată de prezenţa lui Puiu. Nu numai matematică („Bună dimineaţa, o sută de gâşte” este o problemă prin care tatăl îşi iniţiază fata în acest domeniu din cea mai fragedă vârsta), dar întâlnirile de pe aeroporturi, muzica, clasică ori modernă, ascultată împreună cu voluptate, părerile lui Puiu despre anumite bucăţi muzicale („Expresia tatei era că nu exista o lucrătură mai disturbantă şi sublimă a viorilor, ca cea din introducerea la Tannhäuser.”, p.50); fata respectă şi acum cele mai banale sfaturi ale tatălui: taie ardei şi-i aruncă în oală ase cum o învăţase Puiu care era un mare gurmand dar mai ales avea voluptatea gătitului; volumul lui Verlaine se deschide ca printr-o vrajă la p. 56, unde e imprimata „Chanson d’automne“, care-l fascina pe Puiu şi pe care el o recita adesea etc. etc.
Nu e lipsit de semnificaţie să observăm care motive (cânturi) dau cele mai multe prilejuri Roxanei de a-şi evoca părintele. Cel mai frecvent dintre ele este de departe cântul 2 („Categoriile abisale” ale memoriei. Amintiri) cu 30 de ocurenţe în cele 51 de capitole-poem. O ordine descrescătoare n-ar fi, poate, nici ea lipsită de sens: pe locul 2, cântul 8 (14 ocurenţe); locul 3, cânturile 4 şi 7 (13 ocurenţe); locul 4, cântul l (12 apariţii); locul 5, cânturile 5 şi 9 (11 apariţii); locul 6, cântul 6 (7 apariţii); ultimul loc, 7, cântul 3 (5 apariţii). Aşadar, de cele mai multe ori (30) Roxana îşi regăseşte tatăl în „Categoriile abisale“ ale memoriei.
Dovada peremtorie că „romanul” Roxenei Pavnotescu e un poem al plângerii o găsim în capitolul „Tristeţea privirilor. Despre suferinţă. Fotografia şi denivelările ei”. Încă în primul paragraf citim: „Suferinţa tatei nu era de suportat. Nu era de resortul durerii. Era o suferinţă a despărţirii. A despărţirii de carne, de albastrul cerului şi de gustul ierbii. Nici măcar eu nu puteam îndura suferinţa tatei, şi atunci am intervenit pentru el în ceruri, că despărţirea să survină mai repede. Am făcut ceva îngrozitor, ceva ce şi azi mă umple de oroare şi fiecare fibră mi se răsuceşte la amintirea abominabilului” (p.58).

După datină, la 40 de zile, plângerea pare să înceteze: „La capătul celor patruzeci de zile, după consolatoare rătăciri în spaţiul dintre două lumi, purificat de vânturi, de ploi şi de visele celor dragi, îşi va găsi liniştea. Se va înălţa spre tărâmurile resemnării şi ale uitării. Noi cei rămaşi vom rămâne aceiaşi, doar puţin schimbaţi, locuiţi de spiritul lui” (p.165). Plângerea e înlocuită imediat de alt sentiment şi legătura cu cel dus continuă: „Puiu a plecat de o vreme. Şi dorul tot creşte. E mai mare ca în prima oră, sau zi, sau săptămână de absenţa. Suferinţa are şanse să se disipeze mai repede. Dar dorul, nu. Dorul creşte. Încerci să-l stăvileşti cu amintiri, lucruri rămase în urmă, voci înregistrate şi fotografii” (p.163).
E oarecum curios să constatăm că mama Roxanei şi soţia lui Puiu (Mia Pavnotescu) lipseşte aproape total din poemul plângerii. Putem găsi un singur motiv. Când plânge – şi mai ales când plânge un mort –, fiecare plânge singur, aşa cum fiecare moare singur. Mia va fi plâns şi ea, dar tot singură. Pentru că, la urma urmei, tema cărţii este plângerea mortului de către fiică, nu de către soţie. Ipoteza noastră rămâne valabilă mai cu seamă pentru societatea modernă, aşa-zis civilizată, în care solidaritatea în durere a celor rămaşi în urma dispărutului a slăbit simptomatic. Să fie oare acesta un semn al pasului înapoi făcut de cultură în faţa asalturilor tot mai furibunde ale civilizaţiei care aduce cu sine exacerbarea egoismului, a egolatriei, a egocentrismului, dovezi irefutabile ale alienării omului, în ultimă instanţă a dezumanizării lui?!

În comunităţile umane, nu neapărat arhaice, ci doar bine păstrate, bocetul mortului avea drept consecinţă fenomenul plânsului colectiv, iar plânsul – s-a stabilit încă din Antichitate – devenea sursa catharsisului. Societatea românească a cunoscut – se ştie – instituţia bocitoarelor profesioniste, femei talentate, capabile să provoace plânsul ca manifestare fiziologică a unei suprasarcini psihologice negative. Pentru că nu dorim să ne lansăm într-o divagaţie dincolo de o anumită limita rezonabilă, ne întrebăm, ca într-un fel de paranteză: să-şi fi pierdut societatea omenească, în stadiul în care a ajuns, mare parte din funcţiile autoreglatoare? Să fi slăbit până într-atât cultul morţilor? Un răspuns afirmativ n-ar fi exclus, dacă nu uităm că în cartea sa anterioară, Sub semnul aspidei, Roxana Pavnotescu deplângea căderea în derizoriu a mitologiei, echivalentul aruncării peste bord a uneia dintre cele mai bogate moşteniri culturale a omenirii, acumulate de-a lungul mileniilor.
Undeva, în Anii de ucenicie, dând o replică într-o discuţie cu tatăl său, Mihail Sadoveanu afirmă: „– Nu atât limba vorbită, îi spuneam eu tatei, nu atât limba, care s-a schimbat într-o epocă anumită, cât legea înfricoşată a morţilor: asta a guvernat şi a susţinut poporul nostru în curgerea veacurilor”. Extrapolând, putem parafraza: nu atât modificarea balanţei în favoarea civilizaţiei va susţine omenirea, ci respectul pentru cei duşi îi va ajuta pe oameni să rămână ceea ce încă mai sunt.
De aceea, ni se pare că, în ordine practică, calitatea esenţială e cărţii Roxanei Pavnotescu este că pledează pentru reumanizarea relaţiilor dintre oameni şi prin cultul morţilor.

Sub raport stilistic, cartea de poeme închinate lui Puiu ni se pare superioară celei precedente. Unul dintre motive ar putea fi tema ei, mult mai aproape de sufletul autoarei şi izvorând de acolo.

(A Gh. Olteanu, Revista Cultura.ro, secţiunea Cultura literară)

Un poem al plângerii

A treia carte publicată de Roxana Pavnotescu (Editura Junimea, Iaşi, 2011, 181 p.) are un titlu şocant: Bună dimineaţa, o sută de gâşte. Cine-şi închipuie însă că avem a face cu o formulă de joacă pentru copii (sau, mai exact, numai asta) se înşală. Pentru că, în substanţă ei, cartea are o temă dintre cele mai grave: moartea. Autoarea îşi defineşte cartea drept roman, dar dl. profesor Dumitru Micu, care prefaţează şi aceasta a treia carte a Roxanei Pavnotescu, nu mai e preocupat de genul căruia aceasta îi aparţine, nemainumind-o, adică, „un roman sui generis”, cum o făcuse referindu-se la Sub semnul aspidei (Editura Junimea, Iaşi, 2009), ci pur şi simplu afirmând că „Noua carte e un recviem” (p. 5). În ceea ce ne priveşte, noi o socotim mai mult decât atât: un amplu poem al plângerii. Abia câteva amintiri de la Ilovăţ – locul de baştină al lui Puiu, tatăl real al autoarei – trăite direct de Roxana în copilăria să din vremea comunismului sau aflate de la tata – el însuşi un om cu un extraordinar dar al vorbirii, al povestitului în general, pe care Roxana pare a-l fi moştenit – se transforma în proza autentică de certa expresivitate. Autoarea mărturiseşte că nu poate face deosebire între memoria tatălui şi memoria ei: „Mă cufund tot mai adânc în memoria tatei, iar prezenţa lui în mine se concretizează cu o fizicalitate uluitoare. Puiu şi-a ales ca lăcaş de tranzit, subliminal, tocmai trupul meu…” (pp. 153-154)

Să ne întoarcem însă la poemul plângerii. Se cuvin, mai întâi, câteva precizări. Cartea este strict autobiografică: Roxana este fiica lui Octavian (Puiu) şi a Mariei (Mia) Pavnotescu. Roxana „asistă”, de la New York, unde trăieşte, la boală şi degradarea fizică, trecută prin faza Alzheimer, a tatălui ei. Când acesta moare, sentimentul ei de vinovăţie că nu l-a putut ajuta mai mult se acutizează. Cartea îl reînvie pe Puiu din amintiri care stau, toate, sub semnul plângerii în surdină, într-un comportament foarte bine strunit al fiicei. Ca să evite căderea într-un sentimentalism care oricum nu şi-ar fi avut rostul, autoarea recurge la o formă a scriiturii nu numai cu totul originală, dar mai ales ultramodernă. Prima pagină a cărţii e pusă sub titlul Missa pro defunctis. Motive şi Variaţiuni (cânturi). Urmează definirea celor 9 cânturi: 1. Despre nesfârşirea iubirii (Offertarium); 2. „Categoriile abisale” ale memoriei. Amintiri; 3. Marea (Introitus); 4. „Noduri şi semne”. Din lumea de dincolo; 5. Jocul; 6. Visul. Puntea dintre lumi; 7. Copilăria. Imagini. Ilovăţ; 8. Despre neajunsurile, suferinţele şi patimile firii. Boală. (Dies Irae); 9. Aspecte ale copilăriei. Toate aceste cânturi (motive) reprezintă tot atâtea modalităţi de reîntoarcere între cei vii a lui Puiu, prin întreţeserea lor în fiecare dintre cele 51 de… capitole, plus un Epilog la Recviem. De pildă, capitolul „Jocul de-a matematica. Bună dimineaţa, o sută de gâşte” poartă dedesubt, în paranteză, numerele cânturilor: 2, 5, adică „Categoriile abisale” ale memoriei. Amintiri şi Jocul. Sau capitolul „Prima iarnă fără Puiu. Pastel”. „Bună dimineaţa, o sută de gâşte”. „Semnul anotimpului” (cânturile 2, 4, 5, 9). Sau, în fine, „Epilog la Recviem”. (Toate cânturile).

Întreaga carte este o evocare poematică a fiinţei celei mai dragi Roxanei. Dar nu o evocare făcută cu exaltarea sentimentului, ci în modul cel mai firesc, fie că e vorba de lucruri mai deosebite, fie că e vorba de unele cu totul banale. Din când în când însă ne dăm seama că aceasta e o plângere a ceea ce a fost tatăl pentru fiică. Ne dăm seama, pentru că autoarea nu poate rezista ca, uneori, să nu-şi deconspire suferinţa. Un simbol care revine obsedant este cel al sâmburelui, al miezului, al esenţialului uman care trece de la tatăl dispărut la copilul care şi-a adorat părintele: „Puiu a murit şi sâmburele lui a trecut la mine. Mă urmăreşte peste tot: din fotografii, din adresele scrise cu majuscule pe plicurile cu scrisori de la mama, din felurile de mâncare, din discurile de jazz. mă urmăreşte de câte ori înot, pe aeroporturi, din lecturile pe care le-am parcurs odată împreuna, din problemele de aritmetică ale fiicei mele sau din propriile mele expresii sau gânduri” (p. 19). Alteori ni se sugerează tristeţea, dar nu în contexte proprii acestei stării: „Şi anumite fotografii alese după criterii neprecizate îşi decantează acea componentă tristă a timpului în care au fost făcute…” (p. 21). Când plânsul nu mai poate fi învăluit în evocarea făcută cu toată participarea afectivă, Roxana îşi aduce (de fapt, ne aduce) aminte că Puiu, cel care o alinta cu porecla „Broasca“ („Boacă“), nu mai e şi izbucneşte cu disperare: „Acum nu mai e nimeni care să-mi spună „Broasca“. Nimeni nu mă mai strigă după numele meu acvatic“ (pp. 22-23), tatăl fiind marele profesor de înot al fetei.

Între tată şi fiica exista o legătură… maternă, sugerata metaforic: „Ca într-un fel de lichid amniotic, înot cu tata. Mă înconjoară ca o placentă din toate direcţiile şi continuă să mă hrănească cu amintirile şi memoria lui, care au trecut în mine.” (p. 22). Când o asemenea ipostază nu mai e susţinută de amintiri, acestora le ia locul dorinţă: „Aş vrea să înot, dar apa este foarte departe. Nu-mi doresc decât să ajung la mare. Să înot cu tata prin lichidul amniotic” (p. 31). De aceea „Peisaj marin fără mare” e o închipuire a autoarei, animată de un timp discontinuu (simbolul clepsidrelor sparte uneori „în mii de bucăţi”), o întoarcere în copilărie în care-l întâlneşte pe Puiu aflat dincolo de această lume (simbolistica siluetelor ce apar şi dispar din şi în pământ). Altă dată, legătura cu Puiu se restabileşte… telefonic („ieri m-a sunat tată din lumea cealaltă”, p. 44) şi tata îi cere să-i descrie cerul, mărturisind: „– Gândeşte-te la mare şi ai să vezi luna”, insista el. „Eu, nu ştiu de ce, nu mai pot s-o văd. Şi ea îmi lipseşte, dintre toate, cel mai tare. Nici nu ştii ce frustrant este să nu-mi pot imagina cerul, luna, norii” (p. 45). Cu asemenea mărturisiri, ne aflam în substanţă lirică a postumei eminesciene „Din cerurile-albastre“: „De glasul păsărelelor/ Pe gânduri ceru-i pus / O, stelelor, stelelor, / Unde v-agi dus?…// De strălucirea f1orilor/ E câmpul tot răpus. / O, norilor, norilor, / Unde v-aţi dus?”

Modalităţile, împrejurările, pretextele prin care Roxana îşi evoca tatăl plecat dincolo sunt, practic, infinite şi ele devin tot atâtea prilejuri ca cei doi „să se bucure” că se află împreună. Întreaga existenţă a Roxanei este marcată de prezenţa lui Puiu. Nu numai matematică („Bună dimineaţa, o sută de gâşte” este o problemă prin care tatăl îşi iniţiază fata în acest domeniu din cea mai fragedă vârsta), dar întâlnirile de pe aeroporturi, muzica, clasică ori modernă, ascultată împreună cu voluptate, părerile lui Puiu despre anumite bucăţi muzicale („Expresia tatei era că nu exista o lucrătură mai disturbantă şi sublimă a viorilor, ca cea din introducerea la Tannhäuser.”, p.50); fata respectă şi acum cele mai banale sfaturi ale tatălui: taie ardei şi-i aruncă în oală ase cum o învăţase Puiu care era un mare gurmand dar mai ales avea voluptatea gătitului; volumul lui Verlaine se deschide ca printr-o vrajă la p. 56, unde e imprimata „Chanson d’automne“, care-l fascina pe Puiu şi pe care el o recita adesea etc. etc.
Nu e lipsit de semnificaţie să observăm care motive (cânturi) dau cele mai multe prilejuri Roxanei de a-şi evoca părintele. Cel mai frecvent dintre ele este de departe cântul 2 („Categoriile abisale” ale memoriei. Amintiri) cu 30 de ocurenţe în cele 51 de capitole-poem. O ordine descrescătoare n-ar fi, poate, nici ea lipsită de sens: pe locul 2, cântul 8 (14 ocurenţe); locul 3, cânturile 4 şi 7 (13 ocurenţe); locul 4, cântul l (12 apariţii); locul 5, cânturile 5 şi 9 (11 apariţii); locul 6, cântul 6 (7 apariţii); ultimul loc, 7, cântul 3 (5 apariţii). Aşadar, de cele mai multe ori (30) Roxana îşi regăseşte tatăl în „Categoriile abisale“ ale memoriei.
Dovada peremtorie că „romanul” Roxenei Pavnotescu e un poem al plângerii o găsim în capitolul „Tristeţea privirilor. Despre suferinţă. Fotografia şi denivelările ei”. Încă în primul paragraf citim: „Suferinţa tatei nu era de suportat. Nu era de resortul durerii. Era o suferinţă a despărţirii. A despărţirii de carne, de albastrul cerului şi de gustul ierbii. Nici măcar eu nu puteam îndura suferinţa tatei, şi atunci am intervenit pentru el în ceruri, că despărţirea să survină mai repede. Am făcut ceva îngrozitor, ceva ce şi azi mă umple de oroare şi fiecare fibră mi se răsuceşte la amintirea abominabilului” (p.58).

După datină, la 40 de zile, plângerea pare să înceteze: „La capătul celor patruzeci de zile, după consolatoare rătăciri în spaţiul dintre două lumi, purificat de vânturi, de ploi şi de visele celor dragi, îşi va găsi liniştea. Se va înălţa spre tărâmurile resemnării şi ale uitării. Noi cei rămaşi vom rămâne aceiaşi, doar puţin schimbaţi, locuiţi de spiritul lui” (p.165). Plângerea e înlocuită imediat de alt sentiment şi legătura cu cel dus continuă: „Puiu a plecat de o vreme. Şi dorul tot creşte. E mai mare ca în prima oră, sau zi, sau săptămână de absenţa. Suferinţa are şanse să se disipeze mai repede. Dar dorul, nu. Dorul creşte. Încerci să-l stăvileşti cu amintiri, lucruri rămase în urmă, voci înregistrate şi fotografii” (p.163).
E oarecum curios să constatăm că mama Roxanei şi soţia lui Puiu (Mia Pavnotescu) lipseşte aproape total din poemul plângerii. Putem găsi un singur motiv. Când plânge – şi mai ales când plânge un mort –, fiecare plânge singur, aşa cum fiecare moare singur. Mia va fi plâns şi ea, dar tot singură. Pentru că, la urma urmei, tema cărţii este plângerea mortului de către fiică, nu de către soţie. Ipoteza noastră rămâne valabilă mai cu seamă pentru societatea modernă, aşa-zis civilizată, în care solidaritatea în durere a celor rămaşi în urma dispărutului a slăbit simptomatic. Să fie oare acesta un semn al pasului înapoi făcut de cultură în faţa asalturilor tot mai furibunde ale civilizaţiei care aduce cu sine exacerbarea egoismului, a egolatriei, a egocentrismului, dovezi irefutabile ale alienării omului, în ultimă instanţă a dezumanizării lui?!

În comunităţile umane, nu neapărat arhaice, ci doar bine păstrate, bocetul mortului avea drept consecinţă fenomenul plânsului colectiv, iar plânsul – s-a stabilit încă din Antichitate – devenea sursa catharsisului. Societatea românească a cunoscut – se ştie – instituţia bocitoarelor profesioniste, femei talentate, capabile să provoace plânsul ca manifestare fiziologică a unei suprasarcini psihologice negative. Pentru că nu dorim să ne lansăm într-o divagaţie dincolo de o anumită limita rezonabilă, ne întrebăm, ca într-un fel de paranteză: să-şi fi pierdut societatea omenească, în stadiul în care a ajuns, mare parte din funcţiile autoreglatoare? Să fi slăbit până într-atât cultul morţilor? Un răspuns afirmativ n-ar fi exclus, dacă nu uităm că în cartea sa anterioară, Sub semnul aspidei, Roxana Pavnotescu deplângea căderea în derizoriu a mitologiei, echivalentul aruncării peste bord a uneia dintre cele mai bogate moşteniri culturale a omenirii, acumulate de-a lungul mileniilor.
Undeva, în Anii de ucenicie, dând o replică într-o discuţie cu tatăl său, Mihail Sadoveanu afirmă: „– Nu atât limba vorbită, îi spuneam eu tatei, nu atât limba, care s-a schimbat într-o epocă anumită, cât legea înfricoşată a morţilor: asta a guvernat şi a susţinut poporul nostru în curgerea veacurilor”. Extrapolând, putem parafraza: nu atât modificarea balanţei în favoarea civilizaţiei va susţine omenirea, ci respectul pentru cei duşi îi va ajuta pe oameni să rămână ceea ce încă mai sunt.
De aceea, ni se pare că, în ordine practică, calitatea esenţială e cărţii Roxanei Pavnotescu este că pledează pentru reumanizarea relaţiilor dintre oameni şi prin cultul morţilor.

Sub raport stilistic, cartea de poeme închinate lui Puiu ni se pare superioară celei precedente. Unul dintre motive ar putea fi tema ei, mult mai aproape de sufletul autoarei şi izvorând de acolo.

(A Gh. Olteanu, Revista Cultura.ro, secţiunea Cultura literară)

Un poem al plângerii

A treia carte publicată de Roxana Pavnotescu (Editura Junimea, Iaşi, 2011, 181 p.) are un titlu şocant: Bună dimineaţa, o sută de gâşte. Cine-şi închipuie însă că avem a face cu o formulă de joacă pentru copii (sau, mai exact, numai asta) se înşală. Pentru că, în substanţă ei, cartea are o temă dintre cele mai grave: moartea. Autoarea îşi defineşte cartea drept roman, dar dl. profesor Dumitru Micu, care prefaţează şi aceasta a treia carte a Roxanei Pavnotescu, nu mai e preocupat de genul căruia aceasta îi aparţine, nemainumind-o, adică, „un roman sui generis”, cum o făcuse referindu-se la Sub semnul aspidei (Editura Junimea, Iaşi, 2009), ci pur şi simplu afirmând că „Noua carte e un recviem” (p. 5). În ceea ce ne priveşte, noi o socotim mai mult decât atât: un amplu poem al plângerii. Abia câteva amintiri de la Ilovăţ – locul de baştină al lui Puiu, tatăl real al autoarei – trăite direct de Roxana în copilăria să din vremea comunismului sau aflate de la tata – el însuşi un om cu un extraordinar dar al vorbirii, al povestitului în general, pe care Roxana pare a-l fi moştenit – se transforma în proza autentică de certa expresivitate. Autoarea mărturiseşte că nu poate face deosebire între memoria tatălui şi memoria ei: „Mă cufund tot mai adânc în memoria tatei, iar prezenţa lui în mine se concretizează cu o fizicalitate uluitoare. Puiu şi-a ales ca lăcaş de tranzit, subliminal, tocmai trupul meu…” (pp. 153-154)

Să ne întoarcem însă la poemul plângerii. Se cuvin, mai întâi, câteva precizări. Cartea este strict autobiografică: Roxana este fiica lui Octavian (Puiu) şi a Mariei (Mia) Pavnotescu. Roxana „asistă”, de la New York, unde trăieşte, la boală şi degradarea fizică, trecută prin faza Alzheimer, a tatălui ei. Când acesta moare, sentimentul ei de vinovăţie că nu l-a putut ajuta mai mult se acutizează. Cartea îl reînvie pe Puiu din amintiri care stau, toate, sub semnul plângerii în surdină, într-un comportament foarte bine strunit al fiicei. Ca să evite căderea într-un sentimentalism care oricum nu şi-ar fi avut rostul, autoarea recurge la o formă a scriiturii nu numai cu totul originală, dar mai ales ultramodernă. Prima pagină a cărţii e pusă sub titlul Missa pro defunctis. Motive şi Variaţiuni (cânturi). Urmează definirea celor 9 cânturi: 1. Despre nesfârşirea iubirii (Offertarium); 2. „Categoriile abisale” ale memoriei. Amintiri; 3. Marea (Introitus); 4. „Noduri şi semne”. Din lumea de dincolo; 5. Jocul; 6. Visul. Puntea dintre lumi; 7. Copilăria. Imagini. Ilovăţ; 8. Despre neajunsurile, suferinţele şi patimile firii. Boală. (Dies Irae); 9. Aspecte ale copilăriei. Toate aceste cânturi (motive) reprezintă tot atâtea modalităţi de reîntoarcere între cei vii a lui Puiu, prin întreţeserea lor în fiecare dintre cele 51 de… capitole, plus un Epilog la Recviem. De pildă, capitolul „Jocul de-a matematica. Bună dimineaţa, o sută de gâşte” poartă dedesubt, în paranteză, numerele cânturilor: 2, 5, adică „Categoriile abisale” ale memoriei. Amintiri şi Jocul. Sau capitolul „Prima iarnă fără Puiu. Pastel”. „Bună dimineaţa, o sută de gâşte”. „Semnul anotimpului” (cânturile 2, 4, 5, 9). Sau, în fine, „Epilog la Recviem”. (Toate cânturile).

Întreaga carte este o evocare poematică a fiinţei celei mai dragi Roxanei. Dar nu o evocare făcută cu exaltarea sentimentului, ci în modul cel mai firesc, fie că e vorba de lucruri mai deosebite, fie că e vorba de unele cu totul banale. Din când în când însă ne dăm seama că aceasta e o plângere a ceea ce a fost tatăl pentru fiică. Ne dăm seama, pentru că autoarea nu poate rezista ca, uneori, să nu-şi deconspire suferinţa. Un simbol care revine obsedant este cel al sâmburelui, al miezului, al esenţialului uman care trece de la tatăl dispărut la copilul care şi-a adorat părintele: „Puiu a murit şi sâmburele lui a trecut la mine. Mă urmăreşte peste tot: din fotografii, din adresele scrise cu majuscule pe plicurile cu scrisori de la mama, din felurile de mâncare, din discurile de jazz. mă urmăreşte de câte ori înot, pe aeroporturi, din lecturile pe care le-am parcurs odată împreuna, din problemele de aritmetică ale fiicei mele sau din propriile mele expresii sau gânduri” (p. 19). Alteori ni se sugerează tristeţea, dar nu în contexte proprii acestei stării: „Şi anumite fotografii alese după criterii neprecizate îşi decantează acea componentă tristă a timpului în care au fost făcute…” (p. 21). Când plânsul nu mai poate fi învăluit în evocarea făcută cu toată participarea afectivă, Roxana îşi aduce (de fapt, ne aduce) aminte că Puiu, cel care o alinta cu porecla „Broasca“ („Boacă“), nu mai e şi izbucneşte cu disperare: „Acum nu mai e nimeni care să-mi spună „Broasca“. Nimeni nu mă mai strigă după numele meu acvatic“ (pp. 22-23), tatăl fiind marele profesor de înot al fetei.

Între tată şi fiica exista o legătură… maternă, sugerata metaforic: „Ca într-un fel de lichid amniotic, înot cu tata. Mă înconjoară ca o placentă din toate direcţiile şi continuă să mă hrănească cu amintirile şi memoria lui, care au trecut în mine.” (p. 22). Când o asemenea ipostază nu mai e susţinută de amintiri, acestora le ia locul dorinţă: „Aş vrea să înot, dar apa este foarte departe. Nu-mi doresc decât să ajung la mare. Să înot cu tata prin lichidul amniotic” (p. 31). De aceea „Peisaj marin fără mare” e o închipuire a autoarei, animată de un timp discontinuu (simbolul clepsidrelor sparte uneori „în mii de bucăţi”), o întoarcere în copilărie în care-l întâlneşte pe Puiu aflat dincolo de această lume (simbolistica siluetelor ce apar şi dispar din şi în pământ). Altă dată, legătura cu Puiu se restabileşte… telefonic („ieri m-a sunat tată din lumea cealaltă”, p. 44) şi tata îi cere să-i descrie cerul, mărturisind: „– Gândeşte-te la mare şi ai să vezi luna”, insista el. „Eu, nu ştiu de ce, nu mai pot s-o văd. Şi ea îmi lipseşte, dintre toate, cel mai tare. Nici nu ştii ce frustrant este să nu-mi pot imagina cerul, luna, norii” (p. 45). Cu asemenea mărturisiri, ne aflam în substanţă lirică a postumei eminesciene „Din cerurile-albastre“: „De glasul păsărelelor/ Pe gânduri ceru-i pus / O, stelelor, stelelor, / Unde v-agi dus?…// De strălucirea f1orilor/ E câmpul tot răpus. / O, norilor, norilor, / Unde v-aţi dus?”

Modalităţile, împrejurările, pretextele prin care Roxana îşi evoca tatăl plecat dincolo sunt, practic, infinite şi ele devin tot atâtea prilejuri ca cei doi „să se bucure” că se află împreună. Întreaga existenţă a Roxanei este marcată de prezenţa lui Puiu. Nu numai matematică („Bună dimineaţa, o sută de gâşte” este o problemă prin care tatăl îşi iniţiază fata în acest domeniu din cea mai fragedă vârsta), dar întâlnirile de pe aeroporturi, muzica, clasică ori modernă, ascultată împreună cu voluptate, părerile lui Puiu despre anumite bucăţi muzicale („Expresia tatei era că nu exista o lucrătură mai disturbantă şi sublimă a viorilor, ca cea din introducerea la Tannhäuser.”, p.50); fata respectă şi acum cele mai banale sfaturi ale tatălui: taie ardei şi-i aruncă în oală ase cum o învăţase Puiu care era un mare gurmand dar mai ales avea voluptatea gătitului; volumul lui Verlaine se deschide ca printr-o vrajă la p. 56, unde e imprimata „Chanson d’automne“, care-l fascina pe Puiu şi pe care el o recita adesea etc. etc.
Nu e lipsit de semnificaţie să observăm care motive (cânturi) dau cele mai multe prilejuri Roxanei de a-şi evoca părintele. Cel mai frecvent dintre ele este de departe cântul 2 („Categoriile abisale” ale memoriei. Amintiri) cu 30 de ocurenţe în cele 51 de capitole-poem. O ordine descrescătoare n-ar fi, poate, nici ea lipsită de sens: pe locul 2, cântul 8 (14 ocurenţe); locul 3, cânturile 4 şi 7 (13 ocurenţe); locul 4, cântul l (12 apariţii); locul 5, cânturile 5 şi 9 (11 apariţii); locul 6, cântul 6 (7 apariţii); ultimul loc, 7, cântul 3 (5 apariţii). Aşadar, de cele mai multe ori (30) Roxana îşi regăseşte tatăl în „Categoriile abisale“ ale memoriei.
Dovada peremtorie că „romanul” Roxenei Pavnotescu e un poem al plângerii o găsim în capitolul „Tristeţea privirilor. Despre suferinţă. Fotografia şi denivelările ei”. Încă în primul paragraf citim: „Suferinţa tatei nu era de suportat. Nu era de resortul durerii. Era o suferinţă a despărţirii. A despărţirii de carne, de albastrul cerului şi de gustul ierbii. Nici măcar eu nu puteam îndura suferinţa tatei, şi atunci am intervenit pentru el în ceruri, că despărţirea să survină mai repede. Am făcut ceva îngrozitor, ceva ce şi azi mă umple de oroare şi fiecare fibră mi se răsuceşte la amintirea abominabilului” (p.58).

După datină, la 40 de zile, plângerea pare să înceteze: „La capătul celor patruzeci de zile, după consolatoare rătăciri în spaţiul dintre două lumi, purificat de vânturi, de ploi şi de visele celor dragi, îşi va găsi liniştea. Se va înălţa spre tărâmurile resemnării şi ale uitării. Noi cei rămaşi vom rămâne aceiaşi, doar puţin schimbaţi, locuiţi de spiritul lui” (p.165). Plângerea e înlocuită imediat de alt sentiment şi legătura cu cel dus continuă: „Puiu a plecat de o vreme. Şi dorul tot creşte. E mai mare ca în prima oră, sau zi, sau săptămână de absenţa. Suferinţa are şanse să se disipeze mai repede. Dar dorul, nu. Dorul creşte. Încerci să-l stăvileşti cu amintiri, lucruri rămase în urmă, voci înregistrate şi fotografii” (p.163).
E oarecum curios să constatăm că mama Roxanei şi soţia lui Puiu (Mia Pavnotescu) lipseşte aproape total din poemul plângerii. Putem găsi un singur motiv. Când plânge – şi mai ales când plânge un mort –, fiecare plânge singur, aşa cum fiecare moare singur. Mia va fi plâns şi ea, dar tot singură. Pentru că, la urma urmei, tema cărţii este plângerea mortului de către fiică, nu de către soţie. Ipoteza noastră rămâne valabilă mai cu seamă pentru societatea modernă, aşa-zis civilizată, în care solidaritatea în durere a celor rămaşi în urma dispărutului a slăbit simptomatic. Să fie oare acesta un semn al pasului înapoi făcut de cultură în faţa asalturilor tot mai furibunde ale civilizaţiei care aduce cu sine exacerbarea egoismului, a egolatriei, a egocentrismului, dovezi irefutabile ale alienării omului, în ultimă instanţă a dezumanizării lui?!

În comunităţile umane, nu neapărat arhaice, ci doar bine păstrate, bocetul mortului avea drept consecinţă fenomenul plânsului colectiv, iar plânsul – s-a stabilit încă din Antichitate – devenea sursa catharsisului. Societatea românească a cunoscut – se ştie – instituţia bocitoarelor profesioniste, femei talentate, capabile să provoace plânsul ca manifestare fiziologică a unei suprasarcini psihologice negative. Pentru că nu dorim să ne lansăm într-o divagaţie dincolo de o anumită limita rezonabilă, ne întrebăm, ca într-un fel de paranteză: să-şi fi pierdut societatea omenească, în stadiul în care a ajuns, mare parte din funcţiile autoreglatoare? Să fi slăbit până într-atât cultul morţilor? Un răspuns afirmativ n-ar fi exclus, dacă nu uităm că în cartea sa anterioară, Sub semnul aspidei, Roxana Pavnotescu deplângea căderea în derizoriu a mitologiei, echivalentul aruncării peste bord a uneia dintre cele mai bogate moşteniri culturale a omenirii, acumulate de-a lungul mileniilor.
Undeva, în Anii de ucenicie, dând o replică într-o discuţie cu tatăl său, Mihail Sadoveanu afirmă: „– Nu atât limba vorbită, îi spuneam eu tatei, nu atât limba, care s-a schimbat într-o epocă anumită, cât legea înfricoşată a morţilor: asta a guvernat şi a susţinut poporul nostru în curgerea veacurilor”. Extrapolând, putem parafraza: nu atât modificarea balanţei în favoarea civilizaţiei va susţine omenirea, ci respectul pentru cei duşi îi va ajuta pe oameni să rămână ceea ce încă mai sunt.
De aceea, ni se pare că, în ordine practică, calitatea esenţială e cărţii Roxanei Pavnotescu este că pledează pentru reumanizarea relaţiilor dintre oameni şi prin cultul morţilor.

Sub raport stilistic, cartea de poeme închinate lui Puiu ni se pare superioară celei precedente. Unul dintre motive ar putea fi tema ei, mult mai aproape de sufletul autoarei şi izvorând de acolo.

(A Gh. Olteanu, Revista Cultura.ro, secţiunea Cultura literară)

Setting

Layout

reset default