Biserica din suflet şi din poem

Share

Marcel Miron, Versuri albastre şi aurii

 

Fericită întâmplarea ca mâna care blagosloveşte, să fie hăruită de Dumnezeu, anume cum să drămuiască sacrul şi profanul, ca atunci când şi scrie să răsară Poezie! E cazul preotului Marcel Miron din Huşi , ale cărui cărţi mi-au fost oferite de un alt confrate preot poet, profesorul universitar omagiat de curând cu titlul de Doctor Honoris Causa, Theodor Damian.

Din aceeaşi sorginte poetică a meleagurilor moldovene, din aceeaşi vatră teologică în care arde nestinsă flacăra ortodoxiei, cel de al doilea „departe în temple şi altare/ pe scări de fum albăstriu” („Prietenului meu, Doru”) cântat de Marcel Miron, e mai încifrat, cu un dicteu liric ancorat în filosofie şi mit, un clarvăzător cu „ochiul pustiei”.

Marcel Miron, în cartea apărută la „Junimea”, Iaşi, 2015, Versuri albastre şi aurii e mai pământesc, stabilind un raport direct între trăire şi cuvânt, aptitudinea slovelor fiind aceea de a conserva tensiunea trăirii: „Sunt două milenii de când celebrăm/ farmecul cerului şi tăria Cuvântului / înălţimea Golgotei pentru cei botezaţi/ nu ne mai înspăimântă dar/ trăim ca şi atunci zbuciumul…” (Acrostih)

Dominante în întregul volum sunt credinţa şi seninătatea, lumina: „Trece prin faţa mea o biserică/ din zidurile sparte îmi zice:/ –Mi-e frig/ lipeşte-te de mine!/ De-atunci eu am murit/ dar ea trăieşte de-a pururi” (Dialog cu nepoţii mei); „Dincolo de sori şi stele/ este o pace adâncă/ rezemată de următoarea galaxie nenăscută/ cel mai frumos rai / să priveşti stelele nenăscute/ nenăscute stele din inima mea” (Toamna la Mănăstirea Neamţului); „Dintre noi toţi/ numai soarele a rămas repetent/ el zilnic face aceeaşi muncă/ ne predă lecţia de lumină şi căldură/ de iubire chiar” (Balada celor douăzeci şi patru de sfinţi…). Ca semn de bunătate şi împăcare cu lumea aceasta, la Marcel Miron chiar şi nopţile sunt luminoase: „În nopţile mele/ oamenii sunt blânzi şi buni/ nu fac răutăţi/ poartă cu dânşii/ foc şi cărbuni” (Nopţile).

O notă personală în desfăşurarea imagistică în care se trece cu uşurinţă de la mit la simbol, de la sacru la profan, de la voioşie la nostalgie caracterizează versurile, cu ton când baladesc (Portul Lampadaria), când imnic (Ca un mire, Imn solemn), când de cantilenă („Cruce careEmi stai la gât/ şi-mi ţii vieţii de urât/ nu eşti de-aur, nici de-argint/ nici de lemn nici de pământ/ de-o albină eşti făcută/ adunată-n trudă multă/ din lumina luminată/ în metanii însemnată/ de speranţă agăţată/ şi cu dragoste smălţată/ cruce scumpă, scump lucrată” (Cruce), când de descântec-parabolă: „Voi trei/ noi trei/ miluieşte-ne pe noi./ Voi toţi miei/ noi toţi zmei/ izbăviţi-ne pe noi./ Voi toţi trei/ noi toţi morţi/ înviaţi-ne pe toţi/…./” (Trisfetitele veacului nostru), totul însemnând alternare de ritmuri pentru asigurarea variaţiei muzicale şi pentru a nu-i da prilej cititorului să obosească după acest periplu când grav, când ironic, când nostalgic, de viaţă trăită întru credinţă şi exaltare.

Revelaţia lumii e una creştină, iubirea şi înţelepciunea ţin de puritate şi de credinţă, „apele de sus / se sfinţesc cu apele de jos” (La Marea Moartă).

Biografia personală trece lin în biografie colectivă, cu un soi de participare afectivă la colocviul memoriei. Un poem-cheie îl constituie astfel „Chipul lui Isus în goblen”, o „bijuterie” lirică din comoara acestei cărţi: „De mii de ori ţi-am înţepat faţa/ ca să-ţi descopăr suferinţa/ pe frunte ţi-am pus lacrimi de sânge/ parcă sunt vişinile coapte din fundul grădinii/ sau cheagurile de sânge de pe patul de zarcă/ unde părintele Cezar a fost bătut zile la rând./ Doar ochii Tăi, Doamne!/ nu aveam aţă albastră/ nu ştiam să fac alţi ochi / la noi în casă toţi aveau ochi albaştri/ noroc că a venit părintele Visarion/ un călugăr/ dat afară din mănăstire cu „Decretul”/ cu anteriul zdrenţuit/ şi o bocceluţă în băţul de corn./ I-am deşirat vârful mănuşii/ împletită dintr-o lână albastră/ şi ţi-am cusut ochii / Doamne, ce ochi frumoşi ai şi acum/ când cerul se revarsă peste noi./ Stau în genunchi şi aştept/ să-ţi curgă o lacrimă albastră/ mi-e sete, Doamne!”

Lirismul majorităţii poemelor ne dă o idee exactă despre sufletul poetului. Sensibilitatea lui e blândă, luminoasă, într-un univers de două ori natural: o dată în raport cu biografia personală, a doua oară în raport cu înclinaţiile lui. Altfel spus, Marcel Miron slujeşte la două amvoane: al bisericii creştine, şi al poeziei adevărate. Preoţia e o profesiune de credinţă(!) desăvârşită în arta poetică. Biblicul, mitologicul şi contemporanul se pot întreţese fericit (O altă odisee…), când stăpâneşti substanţa comunicării relevată prin sugestie (ca şi la Theodor Damian de altfel). Fi nu doar metafora e cea care poate sugera acest lucru, ci tonul însuşi, sistemul de accente al frazei, sintaxa, versificaţia sau ritmul interior, notabil în versul alb.

Orice întoarcere în sine, e de fapt o laudă adusă Creatorului Divin, a cărui făptură este, al cărui propovăduitor se simte. Primele poeme ale cărţii, aşa se şi numesc: Preot şi Semn de carte. Factura delicat erotică a unor poeme are atitudinal o amprentă „bine temperată”, cu o ardoare lăuntrică în dedesubturi, evident, din considerente monahale (Şi tu, Versuri albastre şi aurii, Evghenie, O altă odisee…, Odă unui bucheţel de flori, Toarce…) Grosul cărţii îl constituie însă poemele cu tematică religioasă: crucea, biserica, Sfânta liturghie, Iov, mucenicii, idilicul evlavios şi mila luminoasă pentru vietăţile Domnului. Uneori, şi e de bine, se simte înrâurirea lui Arghezi în nostalgia de cer şi a lui Blaga , în cea de sat.

Cromatica preferată şi anunţată chiar din titlu, „albastru” şi „auriu”, acesta din urmă derivând de fapt din „galben”, dovedeşte o dată în plus preferinţa pentru tot ce se leagă de spiritualitate (albastru). Specialiştii în psihologie abisală îl asociază cu relaxarea spirituală, cu un mod de viaţă liniştit, uşor şi cumpănit.” Este culoarea cerului, transparenţa vidului care va veni: în apă, în aer, în cristal şi în diamant. Învăţătorul Iisus e reprezentat în veşminte albastre”, conform „Simbolisticii culorilor” după J. Chevalier şi H. Biedermann. După P. Portal, „albastrul este simbolul adevărului şi al veşniciei lui Dumnezeu, rămânând întotdeauna şi simbolul nemuririi omeneşti”. Galbenul simbolizează culoarea soarelui, a focului dătător de viaţă, iar galbenul auriu este cel mai adesea atributul dragostei de cunoaştere (conf. aceloraşi J.C. şi H.B., amintiţi anterior).

Către „stâlpul de lumină” sub care se cern „tărâţe de aur” (Trisfetitele veacului nostru), Marcel Miron a ridicat o scară dublă din poemele lui: o faţă are treptele Credinţei, o alta pe cele ale Poeziei.

 

(„Lumina lină”, New York, nr. 2/ 2016)

Marcel Miron, Versuri albastre şi aurii

 

Fericită întâmplarea ca mâna care blagosloveşte, să fie hăruită de Dumnezeu, anume cum să drămuiască sacrul şi profanul, ca atunci când şi scrie să răsară Poezie! E cazul preotului Marcel Miron din Huşi , ale cărui cărţi mi-au fost oferite de un alt confrate preot poet, profesorul universitar omagiat de curând cu titlul de Doctor Honoris Causa, Theodor Damian.

Din aceeaşi sorginte poetică a meleagurilor moldovene, din aceeaşi vatră teologică în care arde nestinsă flacăra ortodoxiei, cel de al doilea „departe în temple şi altare/ pe scări de fum albăstriu” („Prietenului meu, Doru”) cântat de Marcel Miron, e mai încifrat, cu un dicteu liric ancorat în filosofie şi mit, un clarvăzător cu „ochiul pustiei”.

Marcel Miron, în cartea apărută la „Junimea”, Iaşi, 2015, Versuri albastre şi aurii e mai pământesc, stabilind un raport direct între trăire şi cuvânt, aptitudinea slovelor fiind aceea de a conserva tensiunea trăirii: „Sunt două milenii de când celebrăm/ farmecul cerului şi tăria Cuvântului / înălţimea Golgotei pentru cei botezaţi/ nu ne mai înspăimântă dar/ trăim ca şi atunci zbuciumul…” (Acrostih)

Dominante în întregul volum sunt credinţa şi seninătatea, lumina: „Trece prin faţa mea o biserică/ din zidurile sparte îmi zice:/ –Mi-e frig/ lipeşte-te de mine!/ De-atunci eu am murit/ dar ea trăieşte de-a pururi” (Dialog cu nepoţii mei); „Dincolo de sori şi stele/ este o pace adâncă/ rezemată de următoarea galaxie nenăscută/ cel mai frumos rai / să priveşti stelele nenăscute/ nenăscute stele din inima mea” (Toamna la Mănăstirea Neamţului); „Dintre noi toţi/ numai soarele a rămas repetent/ el zilnic face aceeaşi muncă/ ne predă lecţia de lumină şi căldură/ de iubire chiar” (Balada celor douăzeci şi patru de sfinţi…). Ca semn de bunătate şi împăcare cu lumea aceasta, la Marcel Miron chiar şi nopţile sunt luminoase: „În nopţile mele/ oamenii sunt blânzi şi buni/ nu fac răutăţi/ poartă cu dânşii/ foc şi cărbuni” (Nopţile).

O notă personală în desfăşurarea imagistică în care se trece cu uşurinţă de la mit la simbol, de la sacru la profan, de la voioşie la nostalgie caracterizează versurile, cu ton când baladesc (Portul Lampadaria), când imnic (Ca un mire, Imn solemn), când de cantilenă („Cruce careEmi stai la gât/ şi-mi ţii vieţii de urât/ nu eşti de-aur, nici de-argint/ nici de lemn nici de pământ/ de-o albină eşti făcută/ adunată-n trudă multă/ din lumina luminată/ în metanii însemnată/ de speranţă agăţată/ şi cu dragoste smălţată/ cruce scumpă, scump lucrată” (Cruce), când de descântec-parabolă: „Voi trei/ noi trei/ miluieşte-ne pe noi./ Voi toţi miei/ noi toţi zmei/ izbăviţi-ne pe noi./ Voi toţi trei/ noi toţi morţi/ înviaţi-ne pe toţi/…./” (Trisfetitele veacului nostru), totul însemnând alternare de ritmuri pentru asigurarea variaţiei muzicale şi pentru a nu-i da prilej cititorului să obosească după acest periplu când grav, când ironic, când nostalgic, de viaţă trăită întru credinţă şi exaltare.

Revelaţia lumii e una creştină, iubirea şi înţelepciunea ţin de puritate şi de credinţă, „apele de sus / se sfinţesc cu apele de jos” (La Marea Moartă).

Biografia personală trece lin în biografie colectivă, cu un soi de participare afectivă la colocviul memoriei. Un poem-cheie îl constituie astfel „Chipul lui Isus în goblen”, o „bijuterie” lirică din comoara acestei cărţi: „De mii de ori ţi-am înţepat faţa/ ca să-ţi descopăr suferinţa/ pe frunte ţi-am pus lacrimi de sânge/ parcă sunt vişinile coapte din fundul grădinii/ sau cheagurile de sânge de pe patul de zarcă/ unde părintele Cezar a fost bătut zile la rând./ Doar ochii Tăi, Doamne!/ nu aveam aţă albastră/ nu ştiam să fac alţi ochi / la noi în casă toţi aveau ochi albaştri/ noroc că a venit părintele Visarion/ un călugăr/ dat afară din mănăstire cu „Decretul”/ cu anteriul zdrenţuit/ şi o bocceluţă în băţul de corn./ I-am deşirat vârful mănuşii/ împletită dintr-o lână albastră/ şi ţi-am cusut ochii / Doamne, ce ochi frumoşi ai şi acum/ când cerul se revarsă peste noi./ Stau în genunchi şi aştept/ să-ţi curgă o lacrimă albastră/ mi-e sete, Doamne!”

Lirismul majorităţii poemelor ne dă o idee exactă despre sufletul poetului. Sensibilitatea lui e blândă, luminoasă, într-un univers de două ori natural: o dată în raport cu biografia personală, a doua oară în raport cu înclinaţiile lui. Altfel spus, Marcel Miron slujeşte la două amvoane: al bisericii creştine, şi al poeziei adevărate. Preoţia e o profesiune de credinţă(!) desăvârşită în arta poetică. Biblicul, mitologicul şi contemporanul se pot întreţese fericit (O altă odisee…), când stăpâneşti substanţa comunicării relevată prin sugestie (ca şi la Theodor Damian de altfel). Fi nu doar metafora e cea care poate sugera acest lucru, ci tonul însuşi, sistemul de accente al frazei, sintaxa, versificaţia sau ritmul interior, notabil în versul alb.

Orice întoarcere în sine, e de fapt o laudă adusă Creatorului Divin, a cărui făptură este, al cărui propovăduitor se simte. Primele poeme ale cărţii, aşa se şi numesc: Preot şi Semn de carte. Factura delicat erotică a unor poeme are atitudinal o amprentă „bine temperată”, cu o ardoare lăuntrică în dedesubturi, evident, din considerente monahale (Şi tu, Versuri albastre şi aurii, Evghenie, O altă odisee…, Odă unui bucheţel de flori, Toarce…) Grosul cărţii îl constituie însă poemele cu tematică religioasă: crucea, biserica, Sfânta liturghie, Iov, mucenicii, idilicul evlavios şi mila luminoasă pentru vietăţile Domnului. Uneori, şi e de bine, se simte înrâurirea lui Arghezi în nostalgia de cer şi a lui Blaga , în cea de sat.

Cromatica preferată şi anunţată chiar din titlu, „albastru” şi „auriu”, acesta din urmă derivând de fapt din „galben”, dovedeşte o dată în plus preferinţa pentru tot ce se leagă de spiritualitate (albastru). Specialiştii în psihologie abisală îl asociază cu relaxarea spirituală, cu un mod de viaţă liniştit, uşor şi cumpănit.” Este culoarea cerului, transparenţa vidului care va veni: în apă, în aer, în cristal şi în diamant. Învăţătorul Iisus e reprezentat în veşminte albastre”, conform „Simbolisticii culorilor” după J. Chevalier şi H. Biedermann. După P. Portal, „albastrul este simbolul adevărului şi al veşniciei lui Dumnezeu, rămânând întotdeauna şi simbolul nemuririi omeneşti”. Galbenul simbolizează culoarea soarelui, a focului dătător de viaţă, iar galbenul auriu este cel mai adesea atributul dragostei de cunoaştere (conf. aceloraşi J.C. şi H.B., amintiţi anterior).

Către „stâlpul de lumină” sub care se cern „tărâţe de aur” (Trisfetitele veacului nostru), Marcel Miron a ridicat o scară dublă din poemele lui: o faţă are treptele Credinţei, o alta pe cele ale Poeziei.

 

(„Lumina lină”, New York, nr. 2/ 2016)

Marcel Miron, Versuri albastre şi aurii

 

Fericită întâmplarea ca mâna care blagosloveşte, să fie hăruită de Dumnezeu, anume cum să drămuiască sacrul şi profanul, ca atunci când şi scrie să răsară Poezie! E cazul preotului Marcel Miron din Huşi , ale cărui cărţi mi-au fost oferite de un alt confrate preot poet, profesorul universitar omagiat de curând cu titlul de Doctor Honoris Causa, Theodor Damian.

Din aceeaşi sorginte poetică a meleagurilor moldovene, din aceeaşi vatră teologică în care arde nestinsă flacăra ortodoxiei, cel de al doilea „departe în temple şi altare/ pe scări de fum albăstriu” („Prietenului meu, Doru”) cântat de Marcel Miron, e mai încifrat, cu un dicteu liric ancorat în filosofie şi mit, un clarvăzător cu „ochiul pustiei”.

Marcel Miron, în cartea apărută la „Junimea”, Iaşi, 2015, Versuri albastre şi aurii e mai pământesc, stabilind un raport direct între trăire şi cuvânt, aptitudinea slovelor fiind aceea de a conserva tensiunea trăirii: „Sunt două milenii de când celebrăm/ farmecul cerului şi tăria Cuvântului / înălţimea Golgotei pentru cei botezaţi/ nu ne mai înspăimântă dar/ trăim ca şi atunci zbuciumul…” (Acrostih)

Dominante în întregul volum sunt credinţa şi seninătatea, lumina: „Trece prin faţa mea o biserică/ din zidurile sparte îmi zice:/ –Mi-e frig/ lipeşte-te de mine!/ De-atunci eu am murit/ dar ea trăieşte de-a pururi” (Dialog cu nepoţii mei); „Dincolo de sori şi stele/ este o pace adâncă/ rezemată de următoarea galaxie nenăscută/ cel mai frumos rai / să priveşti stelele nenăscute/ nenăscute stele din inima mea” (Toamna la Mănăstirea Neamţului); „Dintre noi toţi/ numai soarele a rămas repetent/ el zilnic face aceeaşi muncă/ ne predă lecţia de lumină şi căldură/ de iubire chiar” (Balada celor douăzeci şi patru de sfinţi…). Ca semn de bunătate şi împăcare cu lumea aceasta, la Marcel Miron chiar şi nopţile sunt luminoase: „În nopţile mele/ oamenii sunt blânzi şi buni/ nu fac răutăţi/ poartă cu dânşii/ foc şi cărbuni” (Nopţile).

O notă personală în desfăşurarea imagistică în care se trece cu uşurinţă de la mit la simbol, de la sacru la profan, de la voioşie la nostalgie caracterizează versurile, cu ton când baladesc (Portul Lampadaria), când imnic (Ca un mire, Imn solemn), când de cantilenă („Cruce careEmi stai la gât/ şi-mi ţii vieţii de urât/ nu eşti de-aur, nici de-argint/ nici de lemn nici de pământ/ de-o albină eşti făcută/ adunată-n trudă multă/ din lumina luminată/ în metanii însemnată/ de speranţă agăţată/ şi cu dragoste smălţată/ cruce scumpă, scump lucrată” (Cruce), când de descântec-parabolă: „Voi trei/ noi trei/ miluieşte-ne pe noi./ Voi toţi miei/ noi toţi zmei/ izbăviţi-ne pe noi./ Voi toţi trei/ noi toţi morţi/ înviaţi-ne pe toţi/…./” (Trisfetitele veacului nostru), totul însemnând alternare de ritmuri pentru asigurarea variaţiei muzicale şi pentru a nu-i da prilej cititorului să obosească după acest periplu când grav, când ironic, când nostalgic, de viaţă trăită întru credinţă şi exaltare.

Revelaţia lumii e una creştină, iubirea şi înţelepciunea ţin de puritate şi de credinţă, „apele de sus / se sfinţesc cu apele de jos” (La Marea Moartă).

Biografia personală trece lin în biografie colectivă, cu un soi de participare afectivă la colocviul memoriei. Un poem-cheie îl constituie astfel „Chipul lui Isus în goblen”, o „bijuterie” lirică din comoara acestei cărţi: „De mii de ori ţi-am înţepat faţa/ ca să-ţi descopăr suferinţa/ pe frunte ţi-am pus lacrimi de sânge/ parcă sunt vişinile coapte din fundul grădinii/ sau cheagurile de sânge de pe patul de zarcă/ unde părintele Cezar a fost bătut zile la rând./ Doar ochii Tăi, Doamne!/ nu aveam aţă albastră/ nu ştiam să fac alţi ochi / la noi în casă toţi aveau ochi albaştri/ noroc că a venit părintele Visarion/ un călugăr/ dat afară din mănăstire cu „Decretul”/ cu anteriul zdrenţuit/ şi o bocceluţă în băţul de corn./ I-am deşirat vârful mănuşii/ împletită dintr-o lână albastră/ şi ţi-am cusut ochii / Doamne, ce ochi frumoşi ai şi acum/ când cerul se revarsă peste noi./ Stau în genunchi şi aştept/ să-ţi curgă o lacrimă albastră/ mi-e sete, Doamne!”

Lirismul majorităţii poemelor ne dă o idee exactă despre sufletul poetului. Sensibilitatea lui e blândă, luminoasă, într-un univers de două ori natural: o dată în raport cu biografia personală, a doua oară în raport cu înclinaţiile lui. Altfel spus, Marcel Miron slujeşte la două amvoane: al bisericii creştine, şi al poeziei adevărate. Preoţia e o profesiune de credinţă(!) desăvârşită în arta poetică. Biblicul, mitologicul şi contemporanul se pot întreţese fericit (O altă odisee…), când stăpâneşti substanţa comunicării relevată prin sugestie (ca şi la Theodor Damian de altfel). Fi nu doar metafora e cea care poate sugera acest lucru, ci tonul însuşi, sistemul de accente al frazei, sintaxa, versificaţia sau ritmul interior, notabil în versul alb.

Orice întoarcere în sine, e de fapt o laudă adusă Creatorului Divin, a cărui făptură este, al cărui propovăduitor se simte. Primele poeme ale cărţii, aşa se şi numesc: Preot şi Semn de carte. Factura delicat erotică a unor poeme are atitudinal o amprentă „bine temperată”, cu o ardoare lăuntrică în dedesubturi, evident, din considerente monahale (Şi tu, Versuri albastre şi aurii, Evghenie, O altă odisee…, Odă unui bucheţel de flori, Toarce…) Grosul cărţii îl constituie însă poemele cu tematică religioasă: crucea, biserica, Sfânta liturghie, Iov, mucenicii, idilicul evlavios şi mila luminoasă pentru vietăţile Domnului. Uneori, şi e de bine, se simte înrâurirea lui Arghezi în nostalgia de cer şi a lui Blaga , în cea de sat.

Cromatica preferată şi anunţată chiar din titlu, „albastru” şi „auriu”, acesta din urmă derivând de fapt din „galben”, dovedeşte o dată în plus preferinţa pentru tot ce se leagă de spiritualitate (albastru). Specialiştii în psihologie abisală îl asociază cu relaxarea spirituală, cu un mod de viaţă liniştit, uşor şi cumpănit.” Este culoarea cerului, transparenţa vidului care va veni: în apă, în aer, în cristal şi în diamant. Învăţătorul Iisus e reprezentat în veşminte albastre”, conform „Simbolisticii culorilor” după J. Chevalier şi H. Biedermann. După P. Portal, „albastrul este simbolul adevărului şi al veşniciei lui Dumnezeu, rămânând întotdeauna şi simbolul nemuririi omeneşti”. Galbenul simbolizează culoarea soarelui, a focului dătător de viaţă, iar galbenul auriu este cel mai adesea atributul dragostei de cunoaştere (conf. aceloraşi J.C. şi H.B., amintiţi anterior).

Către „stâlpul de lumină” sub care se cern „tărâţe de aur” (Trisfetitele veacului nostru), Marcel Miron a ridicat o scară dublă din poemele lui: o faţă are treptele Credinţei, o alta pe cele ale Poeziei.

 

(„Lumina lină”, New York, nr. 2/ 2016)

Setting

Layout

reset default