Bianca Marcovici, Peste şapte coline

Share

O nouă antologie de poeme la Iaşi, girată de editura Junimea şi semnată de Bianca Marcovici, binecunoscuta poetă care a păstrat în inimă nu doar amintirea despre locul naşterii şi tinereţii sale, ci a reuşit să ne facă să credem în existenţa unei legături, un dialog sensibil, substanţial între două oraşe, precum Iaşi şi Haifa, locul care a adoptat-o şi pe care l-a onorat, cum se putea mai frumos cu versurile sale în limba română. Volumul editat anul acesta la editura ieşeană intitulat, Peste şapte coline (Haifa-laşi) ar putea fi reinterpretat în acea cheie ce ne îndeamnă să credem că autoarea simte nevoia unei reveniri constante în locurile natale, fie chiar că se petrece, cum am putea comenta în limbajul modem, virtual, de fiecare dată când gândul, amintirea, dorul nu-i dau pace.

Este un volum consistent care ne-o înfăţişează pe Bianca Marcovici, cea sensibilă şi tenace, dând de lucru fructuos condeiului ei, este autoarea a peste douăzeci şi cinci de volume de poezie şi proză scurtă (editate fie în România, fie în Israel), dar îndeosebi luându-şi în serios vocaţia şi demonstrând astfel că prima şi ultima dragoste este poezia pe care o slujeşte cu mare dăruire, după cum ne spune Ion Cristofor în „Vatra veche”, fapt care i-a asigurat preţuirea confraţilor români şi evrei, a criticii literare şi fără îndoială a cititorilor ei.

Ne atrag atenţia, deopotrivă, substanţiale aprecieri critice plasate la finalul volumului exprimate în publicaţii din Haifa sau Tel Aviv, Iaşi, Bucureşti sau Cluj-Napoca. Iată, spre exemplu, ce ne spune poetul, Nicolae Turtureanu într-o cronică apăruta în „Ziarul de laşi”, intitulată inspirat şi metaforic, „Ferestre”: Bianca Marcovici trăieşte emoţional şi scriptic, între două lumi […] Literatura ei, iată, de două decenii explorează, deopotrivă, drama dezrădăcinării şi a înrădăcinării. Fizic, Bianca s-a mutat lângă „Muntele meu, Carmel”, dar adolescenţa şi tinereţea au rămas dincoace în arealul/ irealul ieşean. „Turistă la Iaşi” este titlul unui poem ce confirmă afirmaţia citată anterior: Pe Lăpuşneanu tronează un coş de cireşe/ pe o masă de paie/ nimic pe la chioşcuri/ nici o revistă de Iaşi/ găsesc câteva ediţii rare/ în biblioteci ambulante…/ îmi amintesc de biblioteca mea/ dăruită unui colecţionar, tocmai/ la plecarea definitivă prin 1991, şi ar trebui adăugat că în fapt autoarea şi-a căutat constant un refugiu, o evadare dintr-o lume excesivă, mă gândesc la cea comunistă de odinioară, dar şi o evadare din atmosfera copleşitoare a adaptării la lumea noua întâlnită după plecare, scut sufletului fiindu-i muzica şi versul.

Iată un nou exemplu dintr-un poem fără titlu în care: Necunoscutul/ îmi ţinea predici/ Precum oratorul fără public!/ Vroia neapărat să gândesc prin mintea sa/ Duşmanii lui inventaţi să fie şi ai mei!/ Să mă educe ca şi cum el m-a născut pe mine,/ Poesta!/ Sau totul ar fi depins de el/ Ca şi cum el m-ar fi născut/ Nu invers…

Bianca Marcovici îşi asumă frământările lumii moderne cu un firesc demn de luat drept model nerenunţând să-şi alimenteze speranţa, fără excese sau lamentări: Motto:/ plouă urât la Haifa/ nu poţi ieşi din casă/ umezeala te desfigurează/ precum un om dezarticulat/culoarea roz nu mai există/ doar cenuşiul umilinţei/ răstălmăcesc natura/ doar verdele va veni cel puţin un timp/ e nevoie de verde/ de curcubeu/ de zâmbet/ nimic despre ură.

Credem că pentru Bianca Marcovici poezia este în fapt un tărâm al făgăduinţei unde visul devine realitate şi realitatea vis împlinit, în care speranţa şi credinţa, deopotrivă, aduc iubire, aduc subtil viaţă plină şi aduc în fine, nu retragerea în poem, cum spunea cineva, ci vieţuirea în şi prin poem.

 

(„Maximum” – Israel, Anul VII, nr. 44, 2016)O nouă antologie de poeme la Iaşi, girată de editura Junimea şi semnată de Bianca Marcovici, binecunoscuta poetă care a păstrat în inimă nu doar amintirea despre locul naşterii şi tinereţii sale, ci a reuşit să ne facă să credem în existenţa unei legături, un dialog sensibil, substanţial între două oraşe, precum Iaşi şi Haifa, locul care a adoptat-o şi pe care l-a onorat, cum se putea mai frumos cu versurile sale în limba română. Volumul editat anul acesta la editura ieşeană intitulat, Peste şapte coline (Haifa-laşi) ar putea fi reinterpretat în acea cheie ce ne îndeamnă să credem că autoarea simte nevoia unei reveniri constante în locurile natale, fie chiar că se petrece, cum am putea comenta în limbajul modem, virtual, de fiecare dată când gândul, amintirea, dorul nu-i dau pace.

Este un volum consistent care ne-o înfăţişează pe Bianca Marcovici, cea sensibilă şi tenace, dând de lucru fructuos condeiului ei, este autoarea a peste douăzeci şi cinci de volume de poezie şi proză scurtă (editate fie în România, fie în Israel), dar îndeosebi luându-şi în serios vocaţia şi demonstrând astfel că prima şi ultima dragoste este poezia pe care o slujeşte cu mare dăruire, după cum ne spune Ion Cristofor în „Vatra veche”, fapt care i-a asigurat preţuirea confraţilor români şi evrei, a criticii literare şi fără îndoială a cititorilor ei.

Ne atrag atenţia, deopotrivă, substanţiale aprecieri critice plasate la finalul volumului exprimate în publicaţii din Haifa sau Tel Aviv, Iaşi, Bucureşti sau Cluj-Napoca. Iată, spre exemplu, ce ne spune poetul, Nicolae Turtureanu într-o cronică apăruta în „Ziarul de laşi”, intitulată inspirat şi metaforic, „Ferestre”: Bianca Marcovici trăieşte emoţional şi scriptic, între două lumi […] Literatura ei, iată, de două decenii explorează, deopotrivă, drama dezrădăcinării şi a înrădăcinării. Fizic, Bianca s-a mutat lângă „Muntele meu, Carmel”, dar adolescenţa şi tinereţea au rămas dincoace în arealul/ irealul ieşean. „Turistă la Iaşi” este titlul unui poem ce confirmă afirmaţia citată anterior: Pe Lăpuşneanu tronează un coş de cireşe/ pe o masă de paie/ nimic pe la chioşcuri/ nici o revistă de Iaşi/ găsesc câteva ediţii rare/ în biblioteci ambulante…/ îmi amintesc de biblioteca mea/ dăruită unui colecţionar, tocmai/ la plecarea definitivă prin 1991, şi ar trebui adăugat că în fapt autoarea şi-a căutat constant un refugiu, o evadare dintr-o lume excesivă, mă gândesc la cea comunistă de odinioară, dar şi o evadare din atmosfera copleşitoare a adaptării la lumea noua întâlnită după plecare, scut sufletului fiindu-i muzica şi versul.

Iată un nou exemplu dintr-un poem fără titlu în care: Necunoscutul/ îmi ţinea predici/ Precum oratorul fără public!/ Vroia neapărat să gândesc prin mintea sa/ Duşmanii lui inventaţi să fie şi ai mei!/ Să mă educe ca şi cum el m-a născut pe mine,/ Poesta!/ Sau totul ar fi depins de el/ Ca şi cum el m-ar fi născut/ Nu invers…

Bianca Marcovici îşi asumă frământările lumii moderne cu un firesc demn de luat drept model nerenunţând să-şi alimenteze speranţa, fără excese sau lamentări: Motto:/ plouă urât la Haifa/ nu poţi ieşi din casă/ umezeala te desfigurează/ precum un om dezarticulat/culoarea roz nu mai există/ doar cenuşiul umilinţei/ răstălmăcesc natura/ doar verdele va veni cel puţin un timp/ e nevoie de verde/ de curcubeu/ de zâmbet/ nimic despre ură.

Credem că pentru Bianca Marcovici poezia este în fapt un tărâm al făgăduinţei unde visul devine realitate şi realitatea vis împlinit, în care speranţa şi credinţa, deopotrivă, aduc iubire, aduc subtil viaţă plină şi aduc în fine, nu retragerea în poem, cum spunea cineva, ci vieţuirea în şi prin poem.

 

(„Maximum” – Israel, Anul VII, nr. 44, 2016)O nouă antologie de poeme la Iaşi, girată de editura Junimea şi semnată de Bianca Marcovici, binecunoscuta poetă care a păstrat în inimă nu doar amintirea despre locul naşterii şi tinereţii sale, ci a reuşit să ne facă să credem în existenţa unei legături, un dialog sensibil, substanţial între două oraşe, precum Iaşi şi Haifa, locul care a adoptat-o şi pe care l-a onorat, cum se putea mai frumos cu versurile sale în limba română. Volumul editat anul acesta la editura ieşeană intitulat, Peste şapte coline (Haifa-laşi) ar putea fi reinterpretat în acea cheie ce ne îndeamnă să credem că autoarea simte nevoia unei reveniri constante în locurile natale, fie chiar că se petrece, cum am putea comenta în limbajul modem, virtual, de fiecare dată când gândul, amintirea, dorul nu-i dau pace.

Este un volum consistent care ne-o înfăţişează pe Bianca Marcovici, cea sensibilă şi tenace, dând de lucru fructuos condeiului ei, este autoarea a peste douăzeci şi cinci de volume de poezie şi proză scurtă (editate fie în România, fie în Israel), dar îndeosebi luându-şi în serios vocaţia şi demonstrând astfel că prima şi ultima dragoste este poezia pe care o slujeşte cu mare dăruire, după cum ne spune Ion Cristofor în „Vatra veche”, fapt care i-a asigurat preţuirea confraţilor români şi evrei, a criticii literare şi fără îndoială a cititorilor ei.

Ne atrag atenţia, deopotrivă, substanţiale aprecieri critice plasate la finalul volumului exprimate în publicaţii din Haifa sau Tel Aviv, Iaşi, Bucureşti sau Cluj-Napoca. Iată, spre exemplu, ce ne spune poetul, Nicolae Turtureanu într-o cronică apăruta în „Ziarul de laşi”, intitulată inspirat şi metaforic, „Ferestre”: Bianca Marcovici trăieşte emoţional şi scriptic, între două lumi […] Literatura ei, iată, de două decenii explorează, deopotrivă, drama dezrădăcinării şi a înrădăcinării. Fizic, Bianca s-a mutat lângă „Muntele meu, Carmel”, dar adolescenţa şi tinereţea au rămas dincoace în arealul/ irealul ieşean. „Turistă la Iaşi” este titlul unui poem ce confirmă afirmaţia citată anterior: Pe Lăpuşneanu tronează un coş de cireşe/ pe o masă de paie/ nimic pe la chioşcuri/ nici o revistă de Iaşi/ găsesc câteva ediţii rare/ în biblioteci ambulante…/ îmi amintesc de biblioteca mea/ dăruită unui colecţionar, tocmai/ la plecarea definitivă prin 1991, şi ar trebui adăugat că în fapt autoarea şi-a căutat constant un refugiu, o evadare dintr-o lume excesivă, mă gândesc la cea comunistă de odinioară, dar şi o evadare din atmosfera copleşitoare a adaptării la lumea noua întâlnită după plecare, scut sufletului fiindu-i muzica şi versul.

Iată un nou exemplu dintr-un poem fără titlu în care: Necunoscutul/ îmi ţinea predici/ Precum oratorul fără public!/ Vroia neapărat să gândesc prin mintea sa/ Duşmanii lui inventaţi să fie şi ai mei!/ Să mă educe ca şi cum el m-a născut pe mine,/ Poesta!/ Sau totul ar fi depins de el/ Ca şi cum el m-ar fi născut/ Nu invers…

Bianca Marcovici îşi asumă frământările lumii moderne cu un firesc demn de luat drept model nerenunţând să-şi alimenteze speranţa, fără excese sau lamentări: Motto:/ plouă urât la Haifa/ nu poţi ieşi din casă/ umezeala te desfigurează/ precum un om dezarticulat/culoarea roz nu mai există/ doar cenuşiul umilinţei/ răstălmăcesc natura/ doar verdele va veni cel puţin un timp/ e nevoie de verde/ de curcubeu/ de zâmbet/ nimic despre ură.

Credem că pentru Bianca Marcovici poezia este în fapt un tărâm al făgăduinţei unde visul devine realitate şi realitatea vis împlinit, în care speranţa şi credinţa, deopotrivă, aduc iubire, aduc subtil viaţă plină şi aduc în fine, nu retragerea în poem, cum spunea cineva, ci vieţuirea în şi prin poem.

 

(„Maximum” – Israel, Anul VII, nr. 44, 2016)

Setting

Layout

reset default