Bărbat în casă

Share

cop-1-stelian-turlea-4oct-curbeLa a doua ediţie este micro-romanul lui Stelian Ţurlea În absenţa tatălui, căruia i-am făcut o postfaţă la prima (2009) şi care, între timp, a apărut în traducere în Italia (2013). Relectura nu infirmă judecata de valoare exprimată cu şapte ani în urmă, ci o confirmă; iar ea oferă o perspectivă nouă asupra cărţii, ceea ce se întîmplă numai în cazul romanelor bune.

Cartea este remarcabilă prin fluxul narativ şi prin „conţinuturile” existenţiale devoalate într-un ritm alert. Unghiul de observaţie este al unui băiat de unsprezece ani, care se trezeşte cu rolul de „bărbat în casă”, „stîlpul casei”, „singurul bărbat în casă”, după ce tatăl este arestat şi condamnat, în urma unui accident la care, nevinovat fiind, fusese totuşi parte. Accentul cade şi pe bărbat (deşi Andrei e încă departe de a fi unul), şi pe casă (în care familia rămasă fără capul familiei e obligată să accepte locatari). Sîntem în anii democraţiei populare, iar Ţurlea le reconstituie atmosfera cu un apreciabil talent literar şi cinematografic. Nimic nu este înfăţişat, expus, prezentat ca la o lecţie despre comunismul românesc în anii 1950; totul decurge firesc, natural din succesiunea întîmplărilor şi din episoadele prin care „bărbatul” de 11 ani, fratele lui mai mic şi mama cu soţul la închisoare sînt obligaţi să treacă.

Subtilă este şi amestecarea experienţei dure de viaţă cu cele ale copilăriei „inconştiente”. Personajul narator le trăieşte simultan şi, de multe ori, fără a discerne oribilul totalitarismului instalat după război de magicul jocurilor şi revelaţiilor copilăriei. Avem astfel, pe o aceeaşi pagină (şi fără un raport de contrast montat de autor), securişti, activişti şi propagandişti, dar şi piraţi, indieni, muschetari; bărbaţi în haine de piele care vin şi ridică „duşmani ai poporului”, dar şi un frate mai mic care se ţine „scai” de tine; frică a profesorilor şi a directorului şcolii, a mamei şi a altor „reacţionari” de ce li se va mai întîmpla, dar şi teatru radiofonic, filme la cinematograf, desene animate urmărite cu răsuflarea tăiată. Psihologic, frica de miliţieni, de securişti sau de soldaţii sovietici încă prezenţi în decor este mai „abstractă” pentru personajul de 11 ani decît groaza lui de un băiat mai mare, Gore, al cărui obicei este să le confişte lucruri copiilor mai mici. Romanul e construit din această perspectivă, care îl face autentic şi viu: Istoria e o abstracţiune pînă cînd îţi intră în casă, iar copilăria este ceva aparte chiar şi într-un regim opresiv.

La final, tatăl reapare în sînul familiei, care a trebuit să se descurce fără el; şi autorul rupe, cu dexteritate, ritmul alert şi sincopat al naraţiunii. Acum fraza devine amplă şi rezumativă, după ce romanul schimbase propoziţiile ca pe nişte mingi de ping-pong: „După aceea, în cîteva zile au căzut toate frunzele, bătea vîntul în fiecare zi mereu mai tare şi dîrdîiam de cîte ori mă duceam dimineaţa la şcoală, alergam din cînd în cînd, să mă-ncălzesc, mă gîndeam că mama făcuse bine cînd cumpărase mai multe lemne, chiar dacă ne furaseră dintre ele, tot mai aveam destule şi cînd mă întorceam acasă primul lucru era să reaprind focul din sobă, nicăieri nu era mai bine decît acasă, chiar dacă nu erau toate cum trebuie şi într-o zi, cînd mă întorceam cu coşul plin cu lemne de la magazie, am văzut că intrase cineva în curte, se întunecase şi nu se vedea bine, dar parcă silueta îmi era cunoscută şi cînd s-a apropiat l-am văzut pe tata”.

Micro-romanul lui Ţurlea e unul dintre cele mai interesante scrise despre comunism, fără schematism, şi despre viaţa în anii 1950, fără clişee.

Daniel Cristea-Enache

(„România literară”, nr. 49, 18 noiembrie 2016)

Setting

Layout

reset default