Bahuseni: un topos nou al prozei noastre de azi

Share

Cubul de zahăr e un roman care se circumscrie (post)modernismului, în chip apăsat, prin ceea ce s-a numit „amestec al genurilor”; totul e cel puţin în dublu registru: satul Bahuseni cu oamenii săi, ferma de porci, iazul şi pădurea unde se petrec evenimente de dincolo de vreme şi de înţelegerea unor personaje precum vînătorul Bârcă, Chişinău şi „raiul” ascuns de la periferie, accesibil doar unor personaje-simboluri precum Orest şi Dora, ilustrînd dubla condiţie a oamenilor de aici şi acum: în stricta (i)realitate a unui sat oarecare şi în magia unui spaţiu pe care nu îl visează, ci îl pipăie, îi păşesc teritoriul: „Fascinată de imensitatea cerului senin ce li se deschide înainte, Dora îşi zice că el a ademenito la un Planetariu, altul decît cel din centrul Chişinăului, unul mai dat naibii, căci la fel cum poţi vedea filme mult mai bune pe la periferii, interzise la cinematografele din centru, aşa poţi vedea şi planetele pe-adevăratelea prin Planetarii mai sumbre, mai pe la periferie, mai pe sub garduri. Şi nu sunt numai ei doi aici. Pajiştea pare să fie predestinată ca loc de întîlnire pentru o mulţime de oameni. Verde, deo prospeţime ameţitoare, se întinde la nesfîrşit spre orizontul înclinat şi pe tot întinsul pot fi văzuţi din loc în loc oameni tolăniţi în iarbă sau stând în capul oaselor şi admirînd nemărginirile. Unii se îmbrăţişează, alţii se mîngîie sau se ţin de mîini. Şi tot aşa pînă foarte departe, pînă în albăstrimile cerului din zare – bărbaţi, femei, copii, bătrîni, perechi tinere, care se şi lasă duse. Şi dacă privirea ei ar reacţiona cu întîrziere la zborul unei păsări în lungul drumului, se concentrează înainte abia după ce pasărea îşi desface larg aripile şi planează în zare; descoperă cu întîrziere că cerul de deasupra pajiştii e dominat de o Planetă uriaşă, alb-alburie ca un imens bulgăr de zăpadă, mai mare decît orice lună plină”.

Acestea nu sînt simple inserturi realistmagice într-un roman care mimează „realismul”, ci identifică însăşi regula romanului lui Nicolae Popa: lumea din Cubul de zahăr este a purtătorului de „mană cerească” – cubul de zahăr din buzunarul lui Sava şi de pe masa prozatorului –, a bătrînilor, simboluri foarte puternice ale strămoşilor mitici, coborînd în Bahuseni şi Călăraşi, în Basarabia „profundă” pentru a ridica ziduri de pace: iată, astfel, într-o seară magică, cu viscol: „– S-a tulburat lumea, fraţilor! spune cu voce destul de răsunătoare unul din cei ce stau la masă. Răul s-a amestecat cu binele, urîtul cu frumosul, lumina cu întunericul, viii cu morţii. Cum să limpezim noi lumea asta, fraţii mei? Cum s-o readucem pe calea armoniei şi a bunei înţelegeri? Și viforniţa se repede în geamuri cu şi mai multă putere. Un alt moşneag continuă aşa: – Copiii îşi ceartă părinţii, iar părinţii pe mult mai bătrînii lor părinţi îi ceartă. Se mai ceartă pămîntul cu apa, se ceartă apa cu cerul din oglinzile apei, iar de cearta lor se bucură focul. Cum să facem să se aştearnă toate într-o curgere lină? Grăieşte şi al treilea: – Se fură mînă pe mînă. Ureche pe ureche se ascultă. Ochi pe ochi se duşmăneşte. Iar gura umblă cu pîra împotriva inimii. S-ar cuveni să ridicăm ziduri de pace, fraţilor, să grăbim împăcarea. Dar cum să punem noi temeliile acestor ziduri, cum?”. Bătrînii care vin pe pămînt, intră într-o casă, mănîncă o pîine şi vorbesc despre îndreptarea lumii reprezintă planul simbolic al romanului lui Nicolae Popa, calea de acces spre realismul magic; prozatorul adaugă, fără a face exces, pe bătrînul Lazăr „din vremuri demult apuse, ca strămoşii din manualul de istorie”, pe Aurel Drăgan, Paraşutistul, uriaşul piscurilor, pe tînărul Sava, purtătorul Cubului de zahăr şi prietenul său Orest, de la Odesa, dar, mai ales, pădurea din Bahuseni, o poartă spre lumea de dincolo, a bătrînilor, cerbilor fantomatici cu stele în coarne, mistreţului „fermecat” şi lupului (cîinelui Mauru) totemic – un loc unde se abolesc reperele sus şi jos, lumină şi întuneric, întâmplări din stele şi cele de pe pămînt; bătrînii, moşii şi purtătorul Cubului de zahăr se trag „dintre cei vechi, care ştiu că la începutul începuturilor a fost cuvîntul”. În pădure e magia, lîngă ea e parodia, cu un „maestro” pe nume „Floresco” care vrea să facă, într-un film de lung metraj, din codrii basarabeni un Hollywood al Moldovei; la Bahuseni e adevărul lumii, la Chişinău şi aiurea e o lume pe dos, la Nisporeni şi Călăraşi sînt omul cu rădăcini în orizontul mito-poetic, de identificare a fiinţei interioare şi omul cu rădăcinile pretutindeni: „Tu eşti din cei care prind rădăcini peste tot”, spune un personaj. Dar lumea moşilor şi a purtătorului Cubului de zahăr e a oamenilor însemnaţi, e cealaltă lume „în care foc nu e, ci numai lumină”.

Cubul de zahăr e un roman lucrat în filigran.

Ioan Holban

(„România literară”, nr. 41, 22 sept. 2017)

Setting

Layout

reset default