Bacovia după Daniel Dimitriu

Share

Bine-venită ideea reeditării într-un singur volum a celor două cărţi despre Bacovia semnate, în anii ’80 şi ’90, de regretatul critic şi universitar ieşean Daniel Dimitriu, dispărut la începutul lui 2017, dar retras din activitate de peste 15 ani. Fie şi pentru faptul că prima dintre ele (Bacovia, Iaşi, 1981) rămîne unul dintre titlurile-reper ale bogatei şi valoroasei biblioteci critice bacoviene, de la monografia inaugurală a lui Mihail Petroveanu (1969) încoace. Publicat în 1998, Bacovia după Bacovia completează volumul anterior prin noi studii, actualizate corespunzător, despre scrierile ulterioare Plumb-ului. Ideea reunirii celor două cărţi a apărut – ţine să precizeze Bogdan Creţu într-o densă şi incitantă prefaţă – din raţiuni de reprezentativitate valorică pentru critica lui Daniel Dimitriu, fiind lăsate astfel deoparte cărţile sale despre Macedonski, Ion Minulescu sau Nichita Stănescu. Un argument în plus îl va fi constituit interesul pe care poezia bacoviană continuă să-l exercite asupra cititorilor (mai ales asupra celor tineri) şi caracterului ei de model activ pentru poezia contemporană.

După cum se ştie, Bacovia a trebuit să aştepte cîteva decenii bune pînă să acceadă la un statut canonic; un statut obţinut, mă grăbesc să adaug, în pofida criticilor de autoritate (de ieri şi de azi, de la E. Lovinescu la N. Manolescu, să zicem), care au văzut în el fie un minor interesant, fie un poet al cărui „majorat” valoric se reduce la simbolismul imploziv din Plumb, restul fiind manieră sau degradare psiho-creativă continuă. Începînd însă din anii ’50 – dar fiecare deceniu care a urmat a avut un Bacovia al lui –, poetul băcăuan a fost acreditat la vîrf mai ales de exegeza poeţilor-critici, dinspre periferia spre centrul sistemului critic normativ, obligînd instanţele autoritar-canonizante să ia act de valoarea sa. Nu întîmplător, cea mai bună carte despre Bacovia e (nu doar în opinia lui Dimitriu) Sfîrşitul continuu de Ion Caraion, care a elaborat şi conceptul de bacovianism…

 

Poet al elaborării minuţioase

 

În eseul din 1981, Daniel Dimitriu practică, mai ales, o (excelentă) hermeneutică a textului, cu deschideri comparatiste importante. Scrie despre „universul intermediar” al poeziei bacoviene, despre spaţiile ei predilecte („decorul”): provincia, exteriorul, interiorul, despre „personajul” bacovian şi tropismele sale. Miza principală vizează însă caracterul convenţional, tehnica şi „artificiul” liricii lui Bacovia (subliniate prima dată de G. Călinescu, în opoziţie cu Lovinescu & Co). Criticul ieşean reuşeşte să infirme convingător prejudecata conform căreia Bacovia ar fi un poet de instinct, improvizaţie şi dicteu, mînat de un „veleitarism paşnic” şi minat de incoerenţe bahice sau psihice; dimpotrivă, avem de-a face cu un poet al elaborării minuţioase, ceea ce nu exclude autenticitatea, ci o încorporează într-un limbaj al crizei. Pune, apoi, în discuţie mult-disputata chestiune a degradării poeticii şi ideaţiei poetice bacoviene de după Plumb, arătînd, cu probe concludente, cît de calculat e şi limbajul ultimului Bacovia. (Ceea ce nu înseamnă că „afazia” şi epuizarea vitală sînt negate, ci că diminuării tonusului îi corespunde o repliere, o concentrare minimală a resurselor expresive, pînă la limita tăcerii, în care golurile semnifică mai mult decît plinurile, iar plinurile devin un fel de semnale, ca în muzica atonală.)

Daniel Dimitriu evită, pe bună dreptate, să vadă în acest proces al diminuării retorice şi o diminuare valorică. Examinează atent şi raporturile poetului cu modelele simboliste, pe care Bacovia le emulează, fals-subordonat, pentru a se abate, în felul său propriu, de la ele: e infirmată, astfel, epigonizarea modestului Maurice Rollinat, acuzată din 1939 de Al. Piru (în ciuda pozelor macabru-nevrotice, decadentul francez este un grandilocvent robust şi hedonist, nu un astenic imploziv); nici cu bufoneria tragică a lui Jules Laforgue nu-i recunoaşte mari afinităţi („Lui Bacovia îi lipseşte un lucru esenţial: tinereţea lui Laforgue. Spiritul contestatar ironic şi debordant este înlocuit de lamentaţia stoică”). Faţă de Baudelaire, Bacovia e „mult mai rigid”, „ascensionalul baudelairian este inabordabil pentru Bacovia, poet al universului descendent”, „barocului” baudelairian îi corespunde „deplasarea spre vid”, iar „epicureismului existenţial” – starea de atrofiere şi degenerescenţă, asceza şi sterilitatea. Faţă de muzicalul, armoniosul Verlaine, Bacovia practică o retorică a disonanţei şi stridenţei, care trădează un rău ontologic, nu „cochetul spleen”. Singurul model extern cu care ar exista afinităţi mai profunde este, potrivit lui Dimitriu, belgianul Georges Rodenbach, pe linia sentimentului comun al recluziunii, al hipersenzitivului mecanizat şi maladiv sau al reflectărilor subtile de tipul Poemei în oglindă (considerate de criticul ieşean printre capodoperele bacoviene). S-ar zice că asistăm, în devenirea poetică a lui Bacovia, la o continuă lepădare de modele, ca de un balast artificios în urma căruia rămîne doar esenţializarea autenticistă a Stanţelor… (corespunzătoare, în pictură, dripping-ului minimalist şi expresionismului abstract). E, în acest op de acum trei decenii şi jumătate, o fineţe hermeneutică voluptuoasă pe care, mă tem, exegeţii mai noi au cam uitat-o.

 

Contexte: opera şi receptarea critică

 

În schimb, în volumul Bacovia după Bacovia, titlu care are în vedere evoluţia de după Plumb şi Scîntei galbene, Dimitriu excelează nu atît în interpretările de texte (deşi analizele aplicate sînt relevante: vezi, de pildă, comparaţia contrastivă dintre Amurg violet şi postuma Amurguri, unde figuraţia cromatică e deconspirată ca „boieli, spoieli”), ci în interpretările de contexte. Contexte ale elaborării operei şi, mai ales, ale receptării critice, spectaculoase în sine. Capitolele despre regia alcătuirii Comediilor în fond, despre mixajul deliberat al vîrstelor poetice şi ritmicitatea enigmatică a volumelor, despre modificarea bacoviană a tiparelor consacrate (de la romanţă la antiromanţă, de la pastel la antipastel, de la eminescianism la antieminescianism), despre deriziunea eului bacovian ş.a.m.d. sînt pline de observaţii valoroase, ca şi cele despre metamorfozele exegezei. Aderînd el însuşi la ideea, generalizată, a unui Bacovia aflat dincolo de simbolism, exegetul ieşean priveşte cu ironie legitimă avalanşa de calificări tipologice cu care l-au gratificat criticii postbelici (clasic/ baroc/ tradiţionalist-romantic/ romantic/ antiromantic/ simbolist/ postsimbolist/ antisimbolist/ decadent/ impresionist/ preexpresionist/ expresionist/ fauvist/ suprarealist/ modernist/ postmodernist…); între timp i s-au adăugat şi altele, mai recente: minimalist, deprimist, emo etc. Fără a le nega de plano, le examinează critic pe fiecare în parte, avertizînd mereu – iată un lucru care se cere subliniat! – asupra faptului că valoarea literară nu ţine de adecvarea la o modă poetică de ultimă oră, ci de o chimie interioară mult mai complexă şi mai rezistentă.

Ingenioase, nu toate interpretările criticului ieşean sînt şi adecvate. Cîteva dintre cele despre simbolurile cromatice la Bacovia (nu şi despre componenta auditivă) cad în afara textului. Spre exemplu, cel despre „rozul” care, chipurile, „evocă tristeţea” şi un fel de „utopie funebră” (numai că versul „Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare” nu indică defel o „utopie funebră”, ci un film erotic derulat cu anticipaţie). Dimensiunea socială şi cea contingentă a poemelor bacoviene ar fi meritat ceva mai multă atenţie, măcar în volumul din 1998. Ar fi meritat, probabil, adus în discuţie (în prelungirea unor observaţii valide ale autorului) şi modelul latin, în metru antic!, al stanţelor, pe care Bacovia-l apropriază în manieră personală şi în cheie „burgheză”. Sau faptul că, în plină poetică a epuizării, a conceperii de poeme filiforme, formate din colaje permutabile de versuri alcătuite din unul sau cîteva cuvinte, Bacovia găseşte resurse (în 1957!) să conceapă şi un poem retoric abundent (conjuncturalul Egipet, dedicat intervenţiei militare occidentale după naţionalizarea Canalului de Suez). În mod ciudat, în consideraţiile pe marginea Lacustrei din 1981, Daniel Dimitriu lasă senzaţia că ignoră semnificaţia locuinţelor lacustre din comuna primitivă; în 1998, pare să fi aflat cîte ceva, dovadă precizările aduse. Nu împărtăşesc nici ideea sa privitoare la de-muzicalizarea poemelor concretiste, de notaţie, dominante în Stanţe burgheze sau Stanţe şi versete. Dimpotrivă, cred că avem de-a face cu un alt tip de muzicalitate decît cea clasică, armonică. Chiar dacă ideea „improvizaţiei” nu se susţine în totalitate (criticul demonstrează elocvent calculul elaborării poemelor bacoviene din ultima fază), ne putem gîndi, totuşi, la o tehnică jazzistică a dicţiunii fracturate, la o improvizaţie simulată. Problema e că la ultimul şi chiar la… penultimul Bacovia, această rigoare a calculului se traduce, pe de o parte, prin stîngăcii de afazic şi acte ratate, dar, pe de altă parte, „efectele” poetice sînt produse de chiar insolitul acestor „defecte”, ca de nişte seismograme ale fluxului gîndirii.

Nu prea s-a observat (n-o indică explicit nici Daniel Dimitriu, deşi citează un eseu interbelic al lui Petre Pandrea, despre „poezia asfaltului” care o înlocuieşte pe cea a „pajiştilor verzi”) că există un prim Bacovia, băcăuan, poet al tîrgului de provincie, şi un Bacovia tîrziu, „bucureştean“ (e drept – tot periferic, dar care nu mai vorbeşte de „măhălăli”, ci de „foburgul/ cu bahice dorinţi”, peste care „claxon, armonic, a sunat”, de „autobuze bubuind” şi de „autouri”). N-aş merge însă pînă la a spune, precum Alexandra Indrieş şi Daniel Dimitriu, că avem de-a face aici cu un „proces al mineralizării şi reificării”. Am, de altfel, senzaţia mai generală că, tot străduindu-se să-l fixeze pe Bacovia în ecuaţii interpretative abstracte, criticul ieşean riscă să sacrifice dimensiuni mai concrete şi excepţii de la regulă – bunăoară, acele poeme, puţine, în care tonusul vital triumfă („Momente cînd toate le am” ş.cl). Bacovia îi scapă uneori şi lui printre degete, ca şi celorlalţi.

 

Tehnica deturnărilor, a devierilor

 

Daniel Dimitriu urmăreşte, cu rezultate optime, tehnica bacoviană a deturnărilor, a devierilor. Primul poem publicat în periodice al lui G. Bacovia, Şi toate (recuperat abia după trei decenii în Comedii în fond, unde vîrstele poetice sînt amestecate derutant), îi prilejuieşte un mic tur de forţă cu privire la capacitatea lui Bacovia de a parazita forme clasice (pastelurile, via „veselul” concitadin Alecsandri), pe care le deturnează însă, apropriindu-le prin filtre proprii. „Poezia pare a fi chiar o replică la pastelul tradiţional; contestaţia se realizează prin folosirea tehnicilor şi tiparelor similare, uneori chiar identice, procedeu atît de des întîlnit la Bacovia cînd e vorba de modele. El contestă totdeauna imitînd”. Ultima afirmaţie mi se pare esenţială. Modelele pot fi autohtone (Eminescu, Macedonski, Traian Demetrescu, Ştefan Petică) sau externe (simboliştii francezi, faţă de care apropierile sau distanţările sînt, am văzut, măsurate cu maximă acurateţe). Un triumf al „secundarului” individual, care-şi impune legile interne de-a lungul formulelor împrumutate, pentru a-şi găsi, finalmente, propriul idiolect – cel fracturat, prozaic şi eliptic. Ar fi totuşi o eroare să vedem apariţia acestuia abia în Comedii…, apoi în Stanţe şi Versete. Primele semne, identificate de alţi exegeţi, apar deja în Plumb (Largo, dar şi Nocturnă, cu acel „Of!“ care închide volumul şi în care criticul ieşean vede punctul terminus al poeziei bacoviene) şi se agravează în Scîntei galbene (De iarnă). Prea puţine sînt, din păcate, comentariile dedicate prozei bacoviene, care urmează o evoluţie asemănătoare (atunci cînd apar, ele sînt însă remarcabile). O atenţie specială e acordată, interesant!, emisiilor verbale consemnate, spre sfîrşitul vieţii poetului, sub titlul Divagări utile (Nota Bene, în cartea din 1981, Daniel Dimitriu foloseşte titlul eronat Divagaţii utile, corectat în cea din 1998; din nefericire, textul e în general plin de greşeli de tipar şi de versuri transcrise greşit, care zgîrie urechea internă a cititorilor familiari cu poemele bacoviene…).

E adevărată şi foarte bine găsită observaţia potrivit căreia multe dintre poemele bacoviene sînt nişte „veritabile fonograme”, un „prim efort în lirica noastră de a scrie poezie concretă” (cu o expresie bacoviană, am putea vorbi despre un „compozitor de vorbe”, care operează cu tiparele brute ale cuvintelor). S-ar putea face o amplă antologie de observaţii critice percutante din cele două volume ale lui Daniel Dimitriu. Doar cîteva mostre: „intrarea în poezia lui Bacovia se face prin cavou, prin cel mai celebru text al său”. Sau „inaderenţa la ritmurile cetăţii vine, ca la orice modern, nu din nostalgii păşuniste, ci din stress […]. „Cînd totuşi spune eu, poetul îşi minimalizează identitatea pînă la penibil”. „Autorul nu simte, ca orice provincial, ratarea, ci exilul într-o lume a căderii iremediabile. Stările acute ale alienării se convertesc în violenţă şi prind colorit social”. Asemenea observaţii vădesc o plăcere a reflecţiei critice şi a interpretării vii care se transmit cititorului. O carte bună despre Bacovia – şi acest diptic e, fără îndoială, un volum de vîrf! – seamănă cu o carte de aventuri ale criticii literare: te stimulează intelectual şi te implică reflexiv. Recitindu-l pe Daniel Dimitriu, simt nevoia să scriu eu însumi despre poetul Comediilor în fond.

Paul Cernat

(„Observator cultural”, nr. 892, 2017)

Setting

Layout

reset default