Aventuri în Purgatoriu

Share

Cînd l-am cunoscut, la relativ puţină vreme după revoluţie, Ion Fercu era jurnalist la Bacău şi scria poezii. Dacă mă ajută cît de cît memoria, cred că mi-a luat un interviu pentru un ziar de acolo, cred că este vorba despre Deşteptarea, care reprezenta pe atunci presa independentă, de fapt de opoziţie, că pe atunci independenţa însemna să nu sprijini puterea, pe care cu toţii, ăştia independenţi desigur, o calificam drept neo-comunistă. Ca scriitor, Ion Fercu a debutat în 1996, cu volumul de poezii Iadul de paradă, urmat de Prizonierul prizonierului (1998) şi de Amanţii absurdului (2002). Era o poezie care alia în mod remarcabil prospeţimea tonului, cu sugestiile livreşti şi o anumită dimensiune moralistă. O poezie de calitate, care rezistă şi azi la lectură, dar care pare o cale la care autorul a renunţat. Din 2002, n-a mai publicat volume de poezii şi nici nu ştiu dacă mai scrie. A publicat în schimb, în 1998, o monografie a teatrului Bacovia, la aniversarea a 50 de ani, şi un interesant volum de eseuri, Agonia umanului, în 2000.

Şi a venit anul 2004, cînd am primit de la autor primul volum din romanul Oaspetele, apărut la editura Cartea Românească, care anunţa un prozator de mare forţă, care stăpînea matur arta compoziţiei şi pe cea a gradării narative şi care scria foarte bine, ceea ce mi se pare esenţial pentru un scriitor! Îmi amintesc că, la începutul anului următor, într-un articol de bilanţ din Observator Cultural, care se chema 2004 – Anul romanului, treceam Oaspetele printre marile reuşite ale acelui an literar, alături de cărţi publicate de Ioan Groşan, Bogdan Suceavă etc. Din păcate, volumul al doilea avea să întîrzie pînă în 2008 şi nu din pricina autorului, care l-a încheiat la puţină vreme după tipărirea primului volum, ci a dezordonatei activităţi editoriale ale acelor vremuri, şi avea să-l publice la Iaşi. Cred că autorul este dator să ne ofere o nouă ediţie, cu ambele volume tipărite deodată, poate chiar într-o singură carte. Au urmat romanele Z în 2009 şi Audienţa în 2012, care-i consolidează profilul – şi cariera! – de prozator. Graţie mai degrabă autorului decît imperfectului mecanism de difuzare a cărţii de la noi, le am pe toate, le-am citit la vremea lor pe toate – iar acum le-am răsfoit un pic spre aducere-aminte – şi am dat seama de ele, măcar în mesaje personale către autor…

Şi a venit anul 2015, cînd Ion Fercu publică la editura Junimea din Iaşi romanul Ostaticul Umbrariei, 180 de pagini pe care, în acelaşi timp, ai tendinţa de a le citi pe nerăsuflate, dar şi pe cea de sens contrar, de a lungi lectura pentru a prelungi plăcerea de a citi. Pînă acum, Ion Fercu fusese un romancier bun, cu acest roman devine unul excepţional. Din păcate, în ciuda puţinelor articole, toate favorabile, şi a premiului pentru proză cu care romanul a fost încununat de către filiala din Bacău a USR, la Festivalului-Concurs Naţional de Creaţie Literară Avangarda XXII, organizat în parteneriat cu Fundaţia Culturală Cancicov, acesta nu s-a bucurat încă de amplul ecou binemeritat. De altfel, şi două din romanele anterioare beneficiaseră de premii – Audienţa, premiul pentru proză aş revistei Ateneu, iar Oaspetele, premiul filialei USR Bacău. Nu că aş socoti premiile garante absolute a valorii unei cărţi, dar un semnal ele tot ar trebui să dea! Ştiu, criticii noştri literari, cîţi mai sînt, sînt mai atenţi la producţia marilor edituri decît la autorii în sine şi la cărţile acestora. Nu mă iluzionez că voi schimba eu, care nici măcar nu sînt critic literar, ci un iubitor de literatură, starea lucrurilor, dar voi fi mulţumit dacă măcar voi atrage atenţia unui număr oarecare de cititori, poate şi a unor critici de meserie… Aş fi putut citi romanul acesta în avanpremieră, e drept în format electronic, dar cum sînt un cititor de tranziţie, care nu citeşte decît texte electronice scurte, iar pe cele lungi numai cînd nu are încotro, nu am făcut-o şi degeaba regret acum că am făcut-o cu doi ani întîrziere. Bun, un obstacol a fost şi maniera de redactare – 90% din roman e alcătuit din schimb de replici între personaje, dar marcarea în text nu e marcată cu liniuţe de dialog, ci prin trei puncte. În textul tipărit, văd că merge mai uşor!

E foarte original romanul acesta şi chiar ciudat, dar în sensul de provocator. Locuitorii Umbrariei, care este un fel de Purgatoriu, în care „umbrele” îşi petrec o parte din eternitate înainte de a trece prin Marea Judecată şi a fi repartizate, după fapte, în Rai sau în Iad, sînt extrem de vii sub aspectul lor ectoplasmatic! De ce? Pentru că toate au venit în lumea tranzitorie a umbrelor cu poveştile lor de viaţă, cu amintirile de acolo, inclusiv cu amintiri despre momentul despărţirii de condiţia lor de terişti, locuitori ai pămîntului. De pildă, Umbra Metafizică poartă cu sine istoria vieţii sale de istoric şi critic de artă şi de amant de mare succes, regretul pentru muntele de datorii în care şi-a lăsat soţia, relaţiile cu plasticienii şi cu alţi inşi din domeniul său de elecţiune. La fel stau lucrurile şi cu Umbra Criminală, Umbra Curioasă şi toate celelalte personaje. Cît priveşte vremea petrecută în Umbraria, fiecare şi-o petrece în felul său, cei mai mulţi punînd la cale strategii personale prin care cred că vor putea influenţa Marea Judecată şi, pe cale de consecinţă repartizarea în Rai sau în Iad. În această privinţă ele pun în mişcare, graţie autorului de bună seamă!, o imaginaţie, o inventivitate debordantă. Bun, Umbra Metafizică are ambiţii mult mai mari, nici mai mult, dar nici mai puţin decît să reformeze Umbraria, dar şi Raiul şi Iadul, un pic, aşa, dar în punctele esenţiale! Pe bună dreptate, pentru aceasta are nevoie de aliaţi, începînd cu însuşi Dumnezeu! Cea mai mare parte a dialogurilor se desfăşoară de altfel în această zonă, a proiectului de reformă şi a căutării aliaţilor. Iar, adesea, conflictele de opinii devin paroxistice, spre mirarea Umbrei Metafizice! Nu, nu intru în detalii, lectura directă poate fi mult mai savuroasă, decît rezumatele mele…

Ei, bine, structura atît de dialogală a acestui roman îl poate transforma într-un excelent punct de plecare pentru o dramatizare, pentru transformarea într-o piesă de teatru. De altfel, un istoric literar, Ion Rotaru, diagnosticase această dimensiune dramatică şi în poezia lui Ion Fercu. Dar aici îţi sare în ochi, ca să spun aşa, iar această oportunitate nu ar trebui ratată, măcar de dragul romanului însuşi! Sigur, în roman, este multă substanţă şi mai multe personaje şi întîmplări ale acestora, mai mult decît ar avea loc într-o piesă de teatru. Dar o soluţie există, autorul poate decupa din respectiva substanţă numai personajele „principale”, începînd cu Umbra Metafizică, şi mai ales întîmplările legate de proiectul reformei. Cît priveşte modul de înscenare, aici e nevoie de un regizor pe măsura romanului/ piesei. Îl felicit din inimă pe Ion Fercu pentru acest roman şi aş fi bucuros dacă s-ar gîndi o clipă şi la sugestia mea.

Liviu Antonesei

(@ntonesei’s blog, 2 martie 2017)

 

Setting

Layout

reset default