Omul a fost un fiu al Cuvântului și a devenit un produs al zgomotului. La fel s-a întâmplat și cu poezia. Viața a fost la început interioară ca un principiu. Poezia a preces-o. Orice mișcare era resorbită în sunet și acesta era expresia bucuriei. Sunetul era chipul vieții. Totul alcătuia o simfonie aproape materială ce conținea universul. Moartea nu fusese inventată.

Apoi viața a devenit luptă. Principiile s-au transformat în divagații exterioare și interpretabile. Au apărut drepturile, dar fiecare dintre ele și-a creat un antagonism. Dreptul la viață include oportunitatea de a ucide. Dreptul la exprimare coincide cu dorința de a distruge. Cuvântul pentru viață a devenit cuvânt pentru moarte. Principiile alcătuiesc fața haosului.

În fine, viața a devenit spectacol. Cu cât acesta s-a lățit peste lume, cu atât scena s-a dovedit a fi neîncăpătoare, cu prea mulți actori. Mai mult, este o scenă care își înghite spectatorii, îi corupe și îi ridiculizează, îi trage în spectacol.

Am decelat aceste trei etape de existență în poezia lui Petr Hruška. El și-a propus să creeze o lume subversivă, să facă un amalgam alchimic din cele trei stări de agregare ale spiritului, încercând o salvare de la promiscuitate. „În copaci, frunzele tremură de parcă ar arde./ E cea mai lungă zi./ Nu mai înțelegi despre ce e vorba la televizor. (…) În transă, păsările furtunii și pescărușii dansează pe suprafața apei. Apa fierbe. Ei stau în cameră inerți, parcă lipsiți de articulații. Nu-și pot îndepărta ochii de acel vârtej sălbatic, de acea aglomerare imensă de vieți minuscule” (Ziua cea mai lungă). Avem aici puritatea primordială, evocată sub forma unui tremur arzător; lupta și efectele ei (vârtejul sălbatic, oboseala); condamnarea la spectacol (televizorul mereu deschis).

Deteriorarea principiilor anunță deja lumea ca spectacol. Peisajul se umple de „vorbe inutile” (Șepci) și de „secrete trădate” (Iulie). Derrida (ca mulți alți filozofi postmoderni) spunea că limbajul nu exprimă realitatea, fiind o construcție mentală. Se poate însă da o replică: limbajul este un instrument, nu finalitatea înțelegerii, el nu trebuie să exprime realitatea într-un mod denotativ, ci să o sugereze conotativ, să ne conducă spre ea. Realitatea ființei mele depășește limbajul meu. Poezia începe dincolo de text, acesta din urmă fiindu-i doar suport. Dar există și situații când limbajul deconstruiește fără a duce nicăieri. Acelea sunt sperjurul, vorbele inutile, secretele trădate.

Viața ca spectacol este un fel de moarte subită. Actorii nu pot fi salvați în primul rând din cauză că nimeni nu-și dă seama că au murit. Pentru a lua ochii, apar vile nerușinate cu etajul îmbrăcat în sticlă (Vila), talciocul vietnamez (Piața partizanilor), ghete numai bune de plecat cu ele în lume. Dar unde să mai pleci? Totul începe să semene cu o comedie sinistră, lunile anului sunt treisprezece și se numesc iulie, după cum indică titlurile poemelor, deruta e ubicuă. „A-l da pe Dumnezeu pentru o rugăciune” face parte din spectacol.

Poezia este un început de cuvânt întors din realul acaparator. A fi în cuvânt nu mai înseamnă a fi în meditație, ci în defensivă, înseamnă a-ți crea un spațiu în care să respiri. Scena e prea mică, deși mare cât lumea, dar strivită de tartuferie; poetul e silit să trăiască și să se exprime într-un univers prea îngust. Singura șansă de supraviețuire este ca obiectele să-și disimuleze importanța „precum în strânsoarea unui zid” (Magazin deschis seara); „aici clădirile mici par întunecate” (La periferie); „Casa căsca de somn, înghesuită înspre sine” (Primăvară timpurie). Mai tragic decât atât, ființele încep să șchiopăteze în neputința de a fi – „Pipernicirea tatălui/ acolo sus” (Duminică) – până când nici starea de duminică nu mai corespunde unui principiu, ci unui ghem de contradicții. Ironia, sarcasmul și, în ultimă instanță, cinismul sunt ultimele strategii de rezistență.

Ca tehnică de supraviețuire prin limbaj, se face saltul din cotidian în estetic. „Avem noi o față de masă festivă?/ Unde-a stat ascunsă de nu am găsit-o?/ Unde își așteaptă lucrurile/ clipa împlinirii?/ N-am mai întâlnit niciodată acele locuri – / trebuie să fie apartamente de a căror adâncime,/ nici măcar nu am idee” (Întoarcere). Primul vers se poate citi cu ușurință: „Avem noi o față festivă?”. Astfel devine evidentă propulsia poeziei din concret în metafizic, din apartamente sordide în cotloane sufletești (v. cina ca un priveghi în poemul Fiica), din mizeria plată a cartierelor urbane în verticalitatea sărbătorii.

Gândul m-a purtat la Fernando Pessoa, mai precis la versurile publicate cu heteronimul Alberto Caeiro, în tălmăcirea lui Dinu Flămând. Este vorba de o viziune eidetică, dar mergând în profunzime poetul nu descoperă esența, ci existența lucrurilor. Construiește o adevărată arheologie retorică în jurul absenței sensului, încât te întrebi de ce să descompui ceva ce nu există? Petr Hruška, din contră, nu se mulțumește cu existența oricât de spectaculoasă a lucrurilor, ci caută esența lor, bazată pe o retorică a răbdării.

La agresiunea cotidianului, poetul cedează teren, îl aduce în poezie, dar nu oricum, ci prin disipare și aglomerare de imagini semnificative pe care le încremenește obligându-le să aspire la înălțimea unei metafore. „L-a scuturat ca pe o ramură de toamnă: e cineva aici./ (…) Doar florile de lumânărică creșteau lângă zid/, ca niște bărbați în fața cârciumii într-o noapte senină” (Nimicul). Spectacolul vieții este fragmentat distopic și abia astfel capătă sens. Chiar dacă acest sens rămâne abscons, mereu deasupra capetelor noastre, primim bănuiala existenței lui, germenele credinței într-o realitate superioară, fie și nedeslușită. Poezia nu este o evadare din imediat, ci cufundarea în el cu scopul de a-l transfigura. Astfel, deși pare cunoscută, lumea devine fundamental nouă pentru că automobilele sunt carcase ce conțin esența vieții, bețivii cresc din pământ, cu duioșie, fotoliile devin alternative exasperate ale plânsului ascuns, ceaiul se face din zăpadă și din râs alb etc., etc. Petr Hruška te silește să deschizi ochii mari. Se poate totuși respira aici, chiar dacă viața nu e viață, ci o tentativă de a năvăli în poezie. Însuși titlul cărții anunță o schimbare de condiție: este ca și cum automobilele ar învăța să meargă pe ape. Un fapt comun poate juca rolul unui miracol.

Traducerea lui Mircea Dan Duță este cu siguranță inspirată și exactă. Uneori prea exactă, ca în superbul poem Râșcovi – o adevărată simfonie ce ar fi putut fi perfectă dacă nu s-ar fi strecurat o notă falsă. Aceasta e dată de un hiat nedorit (a-a) ce introduce o sincopă în eufonia textului, altfel impecabilă: „Nu era nimic/ doar încâlceala ca un scris neciteț a arborilor goi/ la marginea pădurii /(…) și înfiorătoarea lumină albă a după-amiezei/ precum după săvârșirea lumii…” Iubesc acest poem fie și pentru faptul că exemplifică prima etapă a Creației, cea în care fața lumii era sunet. Ușor s-ar fi putut evita hiatusul făcând o inversiune, binevenită și pentru că, în forma prezentă, ești tentat să faci acordul articolului genitival prin contaminare cu substantivul alăturat. Astfel, versul (care se și repetă) ar fi curs firesc spre desăvârșirea lui totală: „Nu era nimic/ doar încâlceala arborilor goi/ ca un scris neciteț”.

Sigur că într-o lectură fiecare vine cu adevărurile lui, cu prejudecățile lui, fiecare citește altceva. De pildă, în poemul Tăietură în text, prefațatorul cărții crede că citește o aluzie la „veștejirea” femeii. „Dar atunci mi-am văzut femeia./ Pur și simplu dormea/ sub tăvălugul gâlcevilor și al speranței/ cu o mână așezată pe torace/ ca o tăietură albă într-un text”. Indiferent de câte ori am recitit versurile, nu am putut să mă conving că există măcar o vagă trimitere la această presupusă veștejire. Dimpotrivă, eu am văzut aici o superbă metaforă a femeii ca text și test al vieții, taină (indicată de ermetismul toracelui) și ispășire (sugerată de tăietura albă a mâinii).

Dacă aș iubi un bărbat, aș vedea în fiecare text pe care îl scriu o treaptă spre inima lui și niciodată nu mi s-ar părea veșted. Cred că Petr Hruška gândește la fel pentru că figurile feminine (soția, fiica) sunt privilegiate. În definitiv, iubirea învinge moartea, darmite canoanele estetice!

Carmelia LEONTE

(„România literară”, nr. 51-52/ 6 decembrie 2019)