America lui Romulus Rusan

Share

Pe 13 martie s-au împlinit 84 de ani de la nașterea lui Romulus Rusan (născut în 1935, mort în decembrie 2016, la 81 de ani). Ieșind din umbra Anei Blandiana, căreia i-a fost însoțitor fidel, afectiv și intelectual (să ne gândim numai la ce înseamnă încă Memorialul de la Sighet și Fundația Academia Civică, ctitorii culturale „de cuplu”, dacă le pot numi așa), Romulus Rusan a fost un autor cu propriul său contur, în posteritate. A scris proză scurtă, proză de călătorie, cronici literare și de film, eseuri de istorie politică, a luat și a dat interviuri, a coordonat volume despre istoria totalitarismului românesc. Și el, și soția sa au jucat un rol incontestabil, după 1990, în arhivarea și răspândirea de documente ale luptei anticomuniste românești. Sau, cum o spune chiar titlul unui volum al său din 1999, aproape tot ce au făcut cei doi a stat sub semnul exercițiilor de memorie, atât de necesare celor ce nu vor să uite, ca să nu mai repete.

Cred că cea mai pregnantă figură de scriitor Romulus Rusan a făcut-o prin celebrul eseureportaj America ogarului cenușiu, apărut prima oară în 1977, într-o ediție cenzurată (nici nu se putea altfel) și reluată în câteva ediții, de atunci (1979, 2000, 2015 și, în sfârșit, a V-a, apărută în 2017, la Iași, cu prefața autorului). Cartea a fost scrisă în urma unei ieșiri peste ocean, în 1973, rod al unei burse obținute (printr-un incredibil și neașteptat concurs de împrejurări) de Ana Blandiana și de autor la Iowa University, o bursă frecventată anterior și de alți scriitori români (între care un alt cuplu celebru, Adrian Păunescu și Constanța Buzea). Cartea a reprezentat, la vremea ei, pentru cititorii anilor 1970-1980, cea mai teribilă „evadare” din lumea închisă a cenușiului comunist. Asta cu atât mai mult cu cât era reală, în toată amploarea ei, și survenea la numai doi ani de la celebrele „Teze din iulie”, prin care Ceaușescu intensificase cenzura ideologică în toate aspectele vieții din republica autistă unde era „cel mai iubit tovarăș”. Aș îndrăzni s-o compar cu ceea ce au însemnat, din același punct de vedere al imaginarului escapist, mult înainte, omoloagele Însemnare a călătoriei mele a lui Dinicu Golescu (1826) și Peregrinul transilvan a lui Ion Codru Drăgușanu (1865). E vorba de aceeași experiență inedită: ieșirea providențială dintr-un spațiu închis, conservator, redundant, predictibil, anacronic și reticent la noutate, pentru o confruntare cu alteritatea, cu deschiderea, cu aventura și surprizele altui eon temporal și geografic. „America ogarului cenușiu părea la timpul său”, nota autorul însuși în Prefața la ediția a V-a, „o mică epopee: tribulațiile americane a doi scriitori români, scăpați în Lumea Liberă ca pe o altă planetă”.

Și chiar mărturii de pe-„o altă planetă” alcătuiesc conținutul fascinant al cărții în care doi scriitori români dintr-o obscură țară estică azvârlită după Cortina de Fier călătoreau în afara ei, de-a lungul și de-a latul Statelor Unite. În decembrie 1973 au debarcat la New York, aproximativ pe aceeași rută a emigranților dinspre Europa (tot cu vaporul, peste Atlantic), și apoi, vreme de 144 de zile, până-n mai 1974, cei doi au străbătut Far West și Midwest, Sudul excentric și coastele Pacificului, majoritatea miilor de kilometri, lunilor de zile și zecilor de ore de mers fiind parcurse cu autocarul companiei „Greyhound”, una dintre cele mai importante firme de bus-uri transamericane ale timpului (de unde și metafora „ogarului cenușiu” desenat chiar pe caroseriile masivelor mașini, un animal suplu, iute, numai bun pentru elanurile de ducă ale oricărui pasager de cursă lungă). Bursa la Iowa University nu putea rămâne decât un pretext, căci lecturile publice, participările la cenacluri și la party-urile cu universitari și scriitori din toată lumea, toate activitățile prevăzute de programul sejurului literar n-au alcătuit decât o mică parte din ceea ce-și propuseseră cei doi să facă în atât de râvnita Americă (pe care n-aveau s-o mai revadă după 1974). În rest, cât au putut, vizite în orașe (bătute adesea la picior, pe străzi), în muzee, în case memoriale, în porturi, parcuri, biblioteci, magazine, baruri, în Marele Canion și Cascada Niagara, la Casa Albă, la Hollywood, Las Vegas și-n locuri despre care doar citiseră sau pe care le văzuseră doar în filme. Priveliștile și întâlnirile au ocazionat uneori veritabile aventuri on the road (cea a rătăcirii riscante prin mahalalele din Philadelphia în căutarea casei lui Edgar Allan Poe și cea a întâlnirii – programate dinainte! − cu Mircea Eliade, la Chicago, sunt doar două dintre multe). America soților Romulus Rusan și Ana Blandiana apare exact cum o întrevedeau, atunci, toți cei de dincoace de ocean: un tărâm promițător și dorit, un spațiu al uimitoarelor posibilități de existență, cu totul altele decât cele din mica și impenetrabila țară natală, unde numai visarea ținea loc de călătorie.

Din necesara relectură a acestei minunate cărți (rescrisă, desigur, la întoarcerea acasă, după notițe „caleidoscopice” făcute „la cald”, și salvată, la un moment dat, chiar din ruinele cutremurului din 1977) aș reține două aspecte importante. Mai întâi, precauția cu care multe dintre reflecții și comentarii își rețin entuziasmul în favoarea unei critici discrete a profundei libertăți capitaliste. Sunt nenumărate pasajele unde autorul caută să opună conservatorismul presupus firesc al locului de origine diversității deconcertante a spațiului american. Producția de masă, kitsch-ul, standardizarea, pragmatismul, lejeritatea intelectuală și socială (atmosfera din jurul scriitorilor din Iowa City pare doar un balet formal întru buna conviețuire fără bariere), pluralismul aiuritor ale perspectivelor și al etajelor vieții cultural-politice și religioase, așa-zisul refuz al profunzimii, căutarea confortului și a fericirii („dialectica fericirii” și „stigmatul standardului”), individualismul, mercantilismul, omniprezența entertainment-ului, a reclamelor și a publicității la orice, refuzul înrădăcinării, mobilitatea existențială, excesul de glamour, toate plătesc, probabil, ca subiecte de poveste, tribut timpului și locului unde trebuia să apară cartea. Recunoscute de autor după 1990, la alte ediții, aceste precauții au fost confruntate atât cu americanizarea treptată a societății românești de după căderea comunismului (adică trecerea prin procesul criticat odinioară), cât și cu evoluția societății americane din 1974 până în prezent, mai ales cea legată de informatizarea agresivă și de hipertelevizarea întregii realități. Relectura acestei cărți capătă, astfel, noi dimensiuni, care confruntă, la rândul lor, ipostazele diferite ale aceluiași autor, obligat să-și reevalueze opiniile de odinioară. „Toate aceste cuceriri ale civilizației americane”, nota Romulus Rusan în anul 2000, „pot fi astăzi găsite și în țara noastră, intrată brusc – în ultimul deceniu – în fluxul informațional și de comunicare de tip american, începând cu modul cum se face televiziune și continuând cu modul cum se comunică, cum se informează, cum se oferă distracție și, bineînțeles, cum se vorbește, asistăm la o imitație, uneori caricaturală, dar adesea serioasă, a modului de viață american. Ceea ce îmi trezea – în carte – surâsul ironic (și totodată interesul de om venit dintr-o țară în care libertățile erau suprimate) a devenit astăzi, și la noi, o obișnuință de fiecare zi, care tinde să transforme fundamental mentalitățile individuale și publice. Cantitativ, câștigul cultural est imens. Calitativ, este dezastruos, pentru că poate induce oamenilor sentimentul că «se cultivă», atunci când, de multe ori, ei au de-a fac cu o pseudocultură vulgară. Pentru arta văzută ca unicat, primejdia este mortală, și în acest sens vorbeam pe larg în carte despre canalele educaționale susținute de stat, care ofereau celor dornici să se instruiască o rezervă de bun gust și de fidelitate artistică. Sunt sigur că în America de azi această posibilitate de instruire mai există, în vreme cela noi este pe cale de dispariție, din cauza concurenței acerbe din mass-media, lansată pe criterii comerciale. Astfel, șuvoiul informațional care inundă azi, clipă de clipă, casele românilor poate, în mod paradoxal, să diminueze discernământul critic pe care ei îl aveau atât de treaz în timpul dictaturii, când fluxul strict de informații venit prin posturile de radio occidentale (și completat uneori vizual prin antene direcționale spre televiziunile vecine) îi obliga la un raționament mai profund și mai personal”. Vasăzică, America a exportat un etos care, admirat cu precauții odinioară, se dovedește pernicios azi, când îl trăim pe pielea noastră. America „de acasă de la noi” nu mai e „America de acasă de la ea” sau, dacă e, trebuie asumată cu toate riscurile la vedere.

Al doilea aspect de remarcat la relectura cărții lui Romulus Rusan îl constituie reflecția neperisabilă despre călătorie, în sine. Dacă „o carte de călătorie este raportul între sensibilitatea omului care vine la un moment dat și a oamenilor pe care îi găsește în acel moment”, atunci călătoria e, așa cum am mai spus-o deja, o veritabilă confruntare cu diferența și decalajul. Puterea de adaptare la mediu crește proporțional cu înstrăinarea, cu alte cuvinte, cu cât trăiești mai departe de mediul nativ, de găoacea originară, cu cât te aventurezi mai departe de casă, cu atât te înveți din mers cu neprevăzutul și-l poți administra. Probabil că acesta e chiar secretul unei călătorii ca aceea din America ogarului cenușiu, unde miile de kilometri parcurși aduceau șocante schimbări de peisaj și de mentalități. Adesea, simpla instalare într-un nou hotel, oricât de mizer ar fi, aduce sentimentul unei renașteri și al unei apartenențe inedite. „Chiar dacă instalarea într-o cameră străină nu-i o plăcere, momentul imediat următor răsplătește totul: e vorba de primii pași pe străzile unui nou oraș, acea mică renaștere – indiferentă la oră, timp sau anotimp – în care simți că totul, fiecare lucru, îți aparține mai mult ție decât orașului însuși”. Iar această nouă apartenență pare, paradoxal, familiară, căci e anticipată de filtre culturale, de lecturi (cărți, filme), și de aceea ai senzația că „știi totul de când lumea”, că nimic nu te mai poate surprinde, în noile locuri unde ai ajuns. Iar finalul călătoriei, după tot cumulul de noutăți, lasă loc bilanțurilor, bogăției sau, dimpotrivă, sărăciei în experiență. Nu se știe dacă e un sfârșit sau doar un nou început orice final de aventură. Autorul a reflectat la asta pornind chiar de la momentul staționării printre bagaje, înainte de a se reîmbarca pe vapor la New York, pentru întoarcerea acasă: „Aici se închide cercul pe care s-au consumat nopțile de veghe și insomnie, zilele de efort și revelație ale periplului nostru american. Ne simțim bogați și săraci în același timp, pentru că tot ce am văzut, învățat, împlinit pare abia un început firav, o revelație ațâțătoare. Descoperirea unei țări depărtate și stranii cum e America nu poate fi decât acțiune cu dublu sens: o demitizare și în același timp o reclădire. Toate clișeele cu care am ajuns aici s-au risipit și în locul lor s-au adunat certitudinile vieții de fiecare zi. Vor deveni cândva, ele însele, clișee pe măsură ce vor intra în zona de incertitudine dintre amintire și uitare? Viața din jur le va osifica, oare, când amintirea își va uita ea însăși că e amintire? Numai aceste însemnări, recitite, vor putea da, în timp, răspunsurile.”

Într-adevăr, doar o carte de călătorie poate da seama de arheologia memoriei unui loc, capabil de atâtea demitizări și remitizări succesive, într-un timp atât de scurt. Aventura americană a lui Romulus Rusan a coincis cu aventura cărții care a consemnat-o. Scrisă, salvată, republicată, recitită, ea nu și-a pierdut deloc farmecul. În topul cărților de gen de la noi, ea încă face față concurenței, căci proza de călătorie a explodat o dată cu deschiderea tot mai largă a granițelor și a dorinței românilor de a călători. Inclusiv în America.

 

Adrian G. Romila

(„Convorbiri literare”, nr. 4/ 2019)

Setting

Layout

reset default