Alin Ghiorghieș, Trenul cu nori

Share

Prima carte a lui Alin Ghiorghieș – Trenul cu nori –, un botoșănean stabilit la Cluj, a apărut anul trecut la Editura Junimea din Iași, în urma ultimei ediții a Concursului Național de Poezie „Porni Luceafărul…”, organizat de mine la instituția la care am lucrat douăzeci și nouă de ani. Se pare că seria de debuturi, peste șase sute la număr, trecută prin acest concurs, la care au participat peste șaisprezece reviste de cultură și aproximativ, de fiecare dată, cam zece edituri, și-a pus punct aici. Sper totuși să nu adeverească această previziune a mea.

Alin Ghiorghieș vine cu o carte bine construită, cu un limbaj poetic proaspăt, așa cum observă și criticul literar Ioan Holban pe coperta patru a cărții, limbaj încadrat în tiparele consacrate ale poeziei în general. Poetul pare a nu fi atent la ceea ce se scrie acum de cei mai tineri poeți – el având o vârstă destul de coaptă –, ci abordează fraza poetică într-o manieră consacrată, cu inflexiuni stilistice ce țin de o tehnică poetică bine stăpânită. Chiar de la început, poetul se declară contemplativ, static, cu o oarecare încărcătură livrescă, dozată în calupuri mici de reflecție: „Nu plouă! Eu îmi ascut un vârf de aer/ cu tusea unui bătrân armurier./ Din cer se aud lampioane/ cum nasc picături de apă din ger./ Mâinile tale/ două coloane/ două/ numere de apă/ de pământ ce ne așteaptă/ rotunjite în eter.” (Eter, p. 5). Livrescul aici pare a fi sugerat, poate inconștient, de poet, prin elementele de limbaj și semantică, date de cuvintele apă, ger, eter – ceea ce ne poate duce cu gândul la Gaston Bachelard; dar cred că, desigur, ar fi mult prea multă încărcătură pusă în intențiile poetului nostru. Dar cum poetul este un contemplativ, imaginația îl face să creadă că blana unui câine, de exemplu, este oglindă, tehnică poetică ce ține de o stilistică în care tropii se adună în imagini relevante („Câinele cu blana/ oglindă/ își dă singur ocol/ și se răcorește/ în sângele/ pădurii/ în verdele gol” (p. 7). Nimic spectaculos aici, dar acuratețea stilistică este evidentă și pare a fi principala caracteristică a poeziei acestui debutant, ce relevă o experiență de remarcat a scrierii poeziei. Acest lucru îl remarcă și Ioan Holban când spune. „Fructele descoperite de Alin Ghiorghieș în grădina poeziei sunt proaspete, curate, în roua dimineții: imagini puternice, asocieri surprinzătoare cu un câine cu blana oglindă răcorindu-se în sângele pădurii, o poveste de dragoste care oprește exodul cuvintelor, o invazie a albului orbilor, un copil de copac, plantat cu rădăcina în sus, spre abisul înalt, o pasăre care doarme ghemuită pe o pană și o lebădă în flăcări care bate la ușa celui închis într-o omidă albastră, învățând să moară cum se scutură o păpădie, sub coasta rujată a celei cu inima stătută, poetul însuși regăsindu-se în imaginea îngerului căzut, dar și a celui care urcă pe scara de cireș a lui Iacob.” O serie de tropi, de la epitete, comparații metafore la oximoron, figuri de stil care nu mai fac casă bună cu poezia noului val, dar pe care, iată, Alin Ghiorghieș le readuce în atenție, nu în context desuet, ci proaspete, într-un aer puternic ozonat de înălțimile la care aspiră poetul. De fapt poetul nu-și propune să revoluționeze poezia, să atingă noi paradigme poetice, nici măcar să se înscrie în curentele noi, cu aer de aiurea sau să sară din virtual pe hârtie, ci el pur și simplu scrie dintr-o bucurie a creației, ce pare, la unii juni în vogă, ceva artificios, uneori scremut, alteori într-o falsă nonșalanță, ce nu are nimic comun cu actul de creație și, deci, cu esteticul, ci mai curând cu vorbăria, gâlceava, dată drept poezie.

Iată mai departe o imagine ce pare a aduce ceva nou, deși totul este atât de știut, evitând, prin inversiunile făcute, locul comun, atât de prezent la unii dintre congenerii lui în vogă pe toate rețelele de socializare: „Toată ziua mi-au crescut în barbă călugări/ cu barbă în drum spre mănăstiri./ Acum spre seară pun lumânări./ În urechea stângă pentru vii,/ În urechea dreaptă pentru morți.” (Călugării din barbă, p. 11). Sau o altă imagine ce ține de lucrul spus pe dos: „Și mi-a zis copilul de copac, mi-a zis:/ „plantează-mă cu rădăcina-n sus/ să pot crește cât mai jos în abis/ cât mai joc, ca un arbore nor,/ ca o ceață de crengi, ca un vis…”/ Și mi-as zis/ și mi-a zis/ și l-am privit în rădăcini/ cu ochiul de pământuri șters/ și l-am plantat în paradis/ în vers, invers.” (Copil de copac, p. 13). Am putea constata aici un soi de ridicol, de umor involuntar, dar nu e așa. Totuși poezia mi-a adus aminte de două situații pline de umor. unu – Am văzut mai de mult pe o plăcuță într-un parc din Sângeorz-Băi următorul îndemn în versuri: Nu mai rupeți flori copii/ Că și ele este vii/ Cum voi e copii de om/ Ele e copii de pom! și doi – pe vremea lui Ceaușescu, în pregătirea unui parc, unde lucrau mai mulți milițieni la plantarea unor pomi, de după gard, se auzea îndemnul: Cu verdele-n sus, cu verdele-n sus! Amuzant. Or la Alin Giorghieș nu este vorba de așa ceva, ci de un soi de încercare distopică de a crea un mic spațiu poetic din imagini contorsionate. Și a reușit. O altă caracteristică a poeziei debutantului nostru. Așa cum se poate vedea și în acest scurt poem: „Ninge la Cluj./ Marinarii au ieșit pe submarin/ să se bulgărească./ Pe tresele orașului sunt urme de ruj,/ Catedrala pe Someș a început să plutească.” (Oraș bulgărit, p. 25). O altă poezie ne aduce aminte de un tablou al lui Salvator Dali: „Înot pe spatele unei girafe cu scări/ de la o pată de frunză/ la o altă frunză de pată/ și îmi intră copacii în nări/ și îmi curge marea din beregată…” (Odată, p.35)

Alin Ghiorghieș se apropie mai mult de poezia înaintașilor și chiar încearcă să emuleze pe seama unor maniere sau stiluri inconfundabile. Într-o poezie pe care o scrie la mormântul lui Nichita Stănescu se simte acest lucru și ceea ce rezultă este un text marca Alin Ghiorghieș: „Mai întîi am luat o gură de om/ Apoi cu picioarele adormite/ m-am răsturnat în inima unui pom/ cu limbile răstignite./ Porțile au rostul lor/ să fie mâncate/ de dor/ și de nepasăre./ La mormântul tău/ se auzea un iepure cum/ scrijelea/ în piatră/ versete din nori împăiați./ O pasăre/ Două păsări/ Trei morți/ O adunătură de oase…” (La mormântul lui Nichita, p. 45). Aceste croșetări de cuvinte, spuse într-un soi de euforie iscată din starea poetică evidentă în care se află creatorul sunt dovezi clare ale unui talent nativ, mai puțin totuși atent la efemeride și mai atent la plantele perene ale grădinii de care vorbea Ioan Holban. Sunt din ce în ce mai rari astfel de poeți, nativi, în sensul de curați, nu atinși de mucegaiurile ce se pare fac casă bună cu improvizația dată drept paradigmă. Folosindu-se de un limbaj împrospătat din straturile vechi și uitate ale poeziei, Alin Ghiorghieș dă peste cap regulile ce par că domina tânăra poezie de la noi. Poate nu este în dorința lui expresă acest lucru, dar justețea poeziilor lui, din care au fost scoase toate ingredientele unei zguri arătoase, stă mărturie.

Nu vorbim aici de o excepție în ceea ce este în sine prima carte a lui Alin Ghiorghieș, nici pe departe, dar este o evidență a unui talent nativ, puțin exteriorizat și expus, fără complexe sau aere de vedetism ieftin.

Dacă ar fi reducem poezia lui Alin Ghiorgieș la una singură, care să redea întru totul imaginea acesteia, aceasta ar fi Privitorul, un text simplu, concis, coerent, logic, cu o succesiune de imagini și o prezență a mizei poetice, ea, după o serie de descoperiri pe care poetul, privitorul, numai el le poate pune în valoare: „El a privit floarea cu opt petale albe/ cu șapte tulpini negre/ cu șase rădăcini gri/ cu cinci ghivece mari/ cu patru farfurii de tablă/ pe trei glafuri late/ la două ferestre deschise larg/ unde ea privea/ cerul gol…/ Era în al nouălea cer!” (p. 57). Dar, desigur, poezia lui Alin Ghiorghieș este mult mai mult decât un simplu text, ci o mereu înșiruire de tropi, de imagini, de stări poetice însumate unei finalități estetice mai mult decât evidente. Și asta contează până la urma urmei, talentul. Și Alin Ghiorghieș are talent, nu să rupă gura târgului, care mursecă tot timpul în gol, ci să atragă atenția celor ce caută poezia ca pe o salvare a lumii. Și „trenul cu nori” pare a fi o mică salvare, dacă nu a unei lumii, măcar a poetului.

Gellu Dorian

(„Convorbiri literare”, nr. 4/ 2019)

Setting

Layout

reset default