A da duh și a-și da duhul

Share

Încântătoarea carte a lui Dumitru Augustin Doman Moartea de după moarte (Editura Junimea, Iași, 2019, cu un poem În loc de postfață de Adrian Alui Gheorghe), scrisă în spirit socratic (de artă ironică a moșitului), consemnează cu dezinvoltură, cu voluptate, din perspectiva unui simplu trăitor al morții cotidiene/ eterne, aspecte diverse ce vin în atingere cu această enormă, imposibilă, dezastruoasă temă. Titlul ei parafrazează o celebră scriere a unui medic psihiatru american (Raymond A. Moody) despre scenariile prin care trec cei reveniți la viață după moartea clinică. Fără îndoială că între viață și moarte există o permanentă condiționare: în măsura în care trăim, murim și în măsura în care murim, trăim (într-o halucinantă interferare a timpurilor). Dar, aparența înșală, pentru că, deși scrisă într-un stil ludic, direct, de un experimentator mucalit al fenomenului, ea are un fond dramatic, existențial și existențialist.

Un poem preliminar sintetizează problematica opului; despre moarte se poate vorbi, dar nu se poate ști. Soluția pare a fi scoasa din Ecleziast: „Să trăiești și să vorbești despre moarte/ bând vin în notele vesele ale viorii și/ în acordurile de coțofană ale saxofonului” (Introducere în epilog).

Dumitru Augustin Doman are mult umor. El găsește întreaga istorie vinovată pentru coincidențele venirii sale pe lume: s-a născut de Tăierea Capului Sfântului Ioan, în zi de post; în aceeași zi, turcii au ocupat Belgradul, Soliman Magnificul 1-a ucis pe regele Ludovic al II-lea și a transformat Ungaria în pașalâc, Frederic cel Mare a declanșat Războiul de Șapte Ani etc., etc. Dar, pentru că toate aceste belele nu erau de ajuns, tot de ziua lui, în pivnițele Castelului Heidelberg, s-a confecționat cel mai mare butoi de vin din lume. Cartea are structura unui colaj, fiind alcătuită din fragmente care au, mai mult sau mai puțin, atingere cu moartea. Tocmai eclectismul, spontaneitatea notațiilor fac savoarea și fascinația acesteia. Moartea poate fi de diferite feluri: din greșeală, din dragoste, din băutură, din exces de gândire, din nimic… Dumitru Augustin Doman eboșează viziunile sale despre moarte, venite din prea multă luciditate sau din prea puțină. Moartea nu este pentru scriitor motiv de întristare, ci prilej de a-și exersa un număr mare de varietăți de umor, pentru că (nu e așa?) râsul este vital, îmblânzind soarta.

Toate au, în această deosebit de agreabilă carte, un schepsis. Filosofia care se deduce este: să nu iei în tragic existența. Ca să se liniștească, Dumitru Augustin Doman se întreabă dacă există moarte după moarte (pentru că moartea este eternitate, pe când viața este pe-trecere pe termen scurt). Deși se străduiește să nu pară, cartea este un puzzle, în care părticelele se reconfigurează. Scriitorul nu are prejudecăți, nu are un scenariu, scrie numai ceea ce gândește, se-miră, se întreabă, reflectează aprioric, la fel ca un nou-născut lipsit de experiența vieții, bucurându-se de ceea ce află. Constatarea este că, orice ar face oamenii, ori pe unde ar lua-o, ei merg continuu prin moarte. Dumitru Augustin Doman se joacă, se amăgește, nu vrea nici în ruptul capului să se cumințească: „«Numele!» te somează îngerul-cerber. «Ai nume de sfânt? te mai întreabă el. Dacă nu, unde te înghesui așa, unde dai buzna?» Privirea de gheață a îngerului-cerber…” (p. 78).

Scriitorul nu se repetă, este mereu inventiv, stilul său captivează, având un simț poetic, o prospețime narativă, o acumulare apoftegmatică. Nu spune direct, parafrazează, îngroapă sensurile. Vorbește întotdeauna despre alții. Intertextualist, citează din literatura universală, dar, mai ales, din poeți români contemporani (clasici în viață). Textele evoluează între grotesc și sublim: „Mortul, la despărțire, în biserică, mortul care nu așteaptă ca rudele și prietenii să se deranjeze, să stea la rând pentru a-i da sărutul cel de pe urmă. Se ridică el -galben vinețiu – din sicriu și face turul bisericii, sărutându-i pe toți în dreapta și în stânga. «Mai e cineva de la care hu mi-am luat adio?… Atunci, vă las cu bine și vă aștept, când o fi să fie, sub o salcie pletoasă…»” (p. 110).

Citind cu (deosebită) plăcere (de consumatori de literatură) despre avatarurile nesfârșite ale morții, constatăm că singurul neafectat, singurul nemuritor din această lume contaminată, funestă, este Dumitru Augustin Doman (asta și pentru că, nu-i așa, persoanele de față se exclud). Atipică, fără pretenții afectat filosofice, tară adevăruri crunte, cartea aceasta are înțelepciunea suficientă și gustul bun al unui pateric (mai profan). Umorul, rafinamentul, tehnica variațiunii dau măsura unui scriitor memorabil. În fine, s-ar putea impune o concluzie: „Moartea este întregul din parte” (p. 96).

Paul ARETZU

(„Luceafărul de dimineață”, nr.10, octombrie 2019)

Setting

Layout

reset default