100 de zile dinlăuntrul unui timp indestructibil

Share

cop-valentin-cosereanu-100zile-cu-petru-cretiaRelatate de Valentin Coşereanu, Editura Junimea, Iaşi, 2014, 100 de zile cu Petru Creţia sunt tot atâtea cu Mihai Eminescu. Iar spaţiul în care se întâmplă „acţiunea” este, dincolo de Biblioteca Academiei ori Ipoteşti, acela impregnat pagină cu pagină de contiguitatea genialităţii.

Nu dorim ca rândurile acestea să treacă drept reclamă ieftină în a propulsa o carte ca vedetă, făcând din 100 de zile cu Petru Creţia un manual gen cum să devenim geniali alături de – să zicem – Petru Creţia. Mai ales că geniul nu se ia. Nici de la oameni, nici de la locuri. O spune chiar Petru Creţia: „ceea ce m-a uimit pur şi simplu a fost faptul că mi-a mărturisit (uimirea îi aparţine lui Valentin Coşereanu, mărturisirea – lui Petru Creţia, n.n., P.P.) aşa, deodată, că el n-a fost niciodată la Ipoteşti. Dar să ştii că-l am în cap mai mult decât crezi! Nici Călinescu n-a văzut Ipoteştii, dar ce carte a scris… ” (p. 39-40). Cum putem totuşi să împăcăm înţelesul bifrons al acestor cuvinte: cum ai putut să fii, pentru Eminescu, Petru Creţia – pare a se întreba / uimi Valentin Coşereanu – când tu nu ai fost la Ipoteştii lui Eminescu? Poţi să fii un bun cercetător al lui Eminescu – răspunde Petru Creţia – cu condiţia să fii însoţitor credincios poetului în labirintul gândului. Poţi să scrii o carte admirabilă despre Ipoteşti (id est despre Eminescu), un Ipoteşti imaginar (într-o citire ad litteram: pe care nu l-ai văzut), degajat de asperităţile ori improprietăţile locului real, dar sub rezerva geniului călinescian.

Şi totuşi, dorinţa eminescologului de a-l cunoaşte pe poet în expresia locului de baştină este învederată ceva mai sus: „idiomul matern, până la regionalism, până la particularităţi şi mai restrânse, este plămada din care se naşte orice expresie universală a verbului şi (că) orice expresie universală a verbului păstrează în adâncul ei, ca o esenţă devenită indecelabilă, forma lăuntrică purificată a idiomului matern. Tot ce e natură în logos provine de aici”(p. 9-10). Logosul eminescian este aleasă împletitură între vibraţia fundamentală, genială şi armonicele locului, natura, genius loci. Altfel, ce altceva vroia Petru Creţia de la Ipoteşti?: „Hotărâse să rămână la Ipoteşti o vreme. Nu ştia nici el cât. Poate pentru totdeauna – a spus, după un timp, pe un ton mai jos, dar îndeajuns de tare încât să-l pot auzi” (p.54). Iar dacă dorea aşa ceva, nu pentru a-şi da sieşi un locus excelsior, ci pentru a i se deschide şi lui calea „de-a dreptul prin pădure, pe unde mergea şi el, sărăcuţul” (p.55).

Excentricităţile lui Petru Creţia, dorinţele ciudate („… mi-a spus a treia oară s-o luăm pe drumul din pădure, căci el, drum mai sălbatic şi mai eminescian decât acesta n-a văzut în toată viaţa lui”, v. – aliasSiberiada, p.56), irascibilitatea specifică impenitentului denunţător al mediocrităţii, compensată de filotimia acceptării, compun chipul unei fiinţe rânduite să dizolve conceptele în stări de viaţă şi – nu arareori – de poezie.

Consemnăm o dorinţă aiuritoare marca Petru Creţia: să cânte la acordeon (zice, într-o bodegă din Botoşani: Mi-ar fi plăcut să stau aşa la o masă şi să cânt, iar în răstimpuri să-i ascult ce vorbesc. Nici nu ştii câte poţi auzi… p. 78). (Se întâlnise ori nu Petru Creţia cu alegaţia lui Boileau: „Într-o zi de târg se consumă mai multe figuri de stil decât în Eneida”). Probabil că, dacă s-ar fi născut şi ar fi copilărit la ţară, şi-ar fi dorit ca, într-un cârd de tineri, fete şi flăcăi, să cânte din fluier la umbra unui pom, spre oful fetelor şi invidia nevinovată a feciorilor. Un Dafnis de secol XX. (Într-o şedinţă a Societăţii Române de Studii Clasice, Doamna Gabriela Creţia, profesor al Universităţii din Bucureşti, soţia dintâi a clasicistului, remarca, în versiunea românească a romanului grec Dafnis şi Chloe, genialitatea traducătorului care făcea, dintr-un op modest, o mare carte, traducerea gestionând aici un câştig şi nu o pierdere – cum se consideră îndeobşte – în raport cu originalul. Observând zâmbetul superior al uni coleg: ce geniu în traducerea unei cărţi puerile?, Doamna Creţia a replicat deconcertant: Exact aşa, domnule X, dejucând savantului real jocul muşchilor ironiei – Kierkegaard – pe seama lui Petru Creţia.) Fluierul, acordeonul ar fi însemnat pentru Petru Creţia un destin minor. Valentin Coşereanu îi rezervă pianul, instrument de rafinament electiv. El a ales însă hăţişul verbului grec. (Petru Creţia a ales confruntarea cu un „drăguţ de verb grecesc ” (p.153), pe care ameninţa că îl va arunca în luptă în cazul unui concurs cu o comisie a Academiei Române pentru obţinerea postului de cercetător ştiinţific principal 1.)

Cititorul se gândeşte cum ar putea să cuprindă într-o singură vocabulă cele 100 de zile petrecute / opintite de Petru Creţia şi Valentin Coşereanu întru împlinirea visului lor: trecerea Memorialului Eminescu din Ipoteşti în dependenţa directă administrativă şi bugetară a Ministerului Culturii şi obţinerea rangului de Muzeu Naţional. Ne deschide o pistă Decameron-ul, numai că zilele florentinului nu bat cu cele ale ipoteşteanului. Tribulaţiile botoşănene fac cu ochiul, până la un punct, mai curând aventurii hispane,  mezaventurii, donchijotismului: plonjonul disperat în ideal, diferenţa de percepţie a rostului vieţii, palmaresul mediocrităţii în ierarhia valorilor, poate şi similitudinea perechilor combatante. Şi, nu în ultimul rând, un sâmbure sănătos de nebunie revigorantă.

Petru Creţia nutrea simpatie pentru nebunie ca excelenţă a vieţii: „Călinescu era şi el, cum ştii, un pic nebun, aşa că l-a pătruns pe Eminescu, orice s-ar spune” (p.134). De ce spune Petru Creţia nebun şi nu geniu? Pentru că, oricum, conotativul e mai dotat metaforic; dar nici nu vrea ca, printr-o folosire abuzivă, prin practică contingentă, să corupă integritatea Verbului, piatra din vârful unghiului , alergător în rază solitară.

Petru Creţia mai este şi un autentic Don Quijote curtat de zeiţa norocului.

La sfârşitul unui secol „savant şi apter” (Ion Barbu) el se încăpăţânează să creadă în valorile prieteniei. (Şi – culmea! – chiar îi reuşeşte.) Clasicismul pentru el nu este asimilat halucinatoriu, nu este un narcotic al perfecţiunii dincolo de orice judecată morală ori estetică. Clasicismul lui Petru Creţia nu e unul parafrazat ori calchiat, ci substanţial metabolizat. El restaurează prietenia ca modus vivendi, consolidând-o în reperele ei valide, „dinlăuntrul unui timp indestructibil şi-al unui drag fără timp”, după cum se confesează într-un autograf acordat lui Valentin (p.86). Petru Creţia reconstituie prietenia ca miză certă a artei de a trăi, identificându-se exemplarelor notorii ale istoriei.

Prin Eminescu limba română atinge perfecţiunea clasică, adjudecă Petru Creţia. Horaţiu şi companionii ar fi putut scrie în limba română şi nu s-ar fi plâns de „neajungerea” ei. „(Eminescu) acceptă un model ilustru şi se simte în stare să fie la înălţimea lui. Ceea ce a şi fost, fie spus fără nicio părtinire: nici cele cinci scrisori ale poetului român nu au nimic de invidiat celor treizeci ale înaintaşului său roman, şi nici româna latinei” (p.95).

Multe şi mult ar mai fi de spus despre statura cărţii 100 de zile cu Petru Creţia în ochii cititorului.

M.T. Cicero, ajungând într-o periegeză asiatică la mormântul lui Ahile, exclamă: „O, fericit tânăr, tu care ai găsit pe Homer crainic al vitejiei tale!”

Nu are cum cititorul să fie M.T. Cicero, nici autorul, Homer, nici Petru Creţia, Ahile. În jocul comparaţiei, de la miniatural la cosmic, elementele superpozabile strică. Dar nici extremele nu merg: un cosmos de tabachere şi-ar pierde ospitalitatea, nimeni n-ar dori să-l locuiască. Est modus in rebus.

100 de zile cu Petru Creţia este o carte dominată de spiritul paideic al devenirii sub influenţa unui model. „Alumnul” creşte într-o benefică re-con-siderare (privire nouă aruncată bolţii cereşti, sidera – „constelaţie”) a ştiinţei de carte (care nu-i lipseşte!). Educaţia nu e resimţită drept povară; ea cade precum ploaia pe un pământ însetat: „Petru ne ţine o lecţie de democraţie, dând exemple despre cum se realiza aceasta în Grecia antică. E o mare şi instructivă plăcere să-l asculţi cu atât mai mult cu cât el nu povesteşte ca să te înveţe, ori să-ţi dea lecţii. El spune ce spune, aşa, ca să întărească ceea ce ştii… Minunată delicateţe cultural-educativă…” (p.96). Citatul ar putea continua de n-ar încălca parcela îngrădită de DAD pe acelaşi exemplar, semn că şi lui i-a căzut bine teoreza (vocabulă frecventată de clasicist) cultural-educativă. Aşa se întâmplă când citeşti un text care a fost citit şi adnotat în amonte de timp de altcineva; te mulţumeşti cu ceea ce rămâne, altfel spus: tarde venientibus ossa.

Cartea invită la o mai dreaptă citire a omului Petru Creţia. Pentru că nu poţi să te întregeşti ca om altfel decât în condiţiile proverbului terenţian: Homo sum, nihil humani a me alienum puto. Cât priveşte judecata lumii… „poţi să fii tu Arhanghelul Mihail şi tot se găseşte unul care să spună că ţi-ai vândut sabia de foc la mezat şi o mie care să-l creadă” (Petru Creţia, alio loco).

100 de zile cu Petru Creţia, o carte despre mirabila întâlnire cu UN BIET OM DE GENIU, astfel numit de autor într-un context de sublimitate.

Petru Pistol

(„Argeş”, nr. 2, februarie 2016)

Setting

Layout

reset default