„Trăim o singură dată – Jurnal”„Trăim o singură dată – Jurnal”„Trăim o singură dată – Jurnal”

Share

Avanpremieră editorială
AUDIATUR ET ALTERA PARS sau UN JURNAL POLEMIC

Te sinucizi – m-a avertizat un prieten care s-a ostenit să citească Jurnalul intitulat Trăim o singură dată în manuscris – nu se „dă din casă” aşa, cu mâinile amândouă, fără minime precauţii. Vei irita şi-n dreapta, şi-n stânga, dar mai ales în cercul amicilor: cei faţă de care cutezi să-ţi manifeşti anumite rezerve se vor crede nedreptăţiţi, cei pe care-i apreciezi vor considera că meritau mai mult. Cu siguranţă, nu vei bucura pe nimeni, iar reacţiile vor fi imediate şi, te asigur, contondente. Ia din nou filă cu filă, zi cu zi şi drege ce-i de dres, au făcut-o şi alţii, la case mai mari. Şi mă-ntreb, la urma urmei, ce ţi-a venit? Se spune că autorii îşi redactează Jurnalul în perioadele lor lipsite de inspiraţie creatoare; asta vrei să demonstrezi? Dacă asta va fi fost, atunci, quod erat… N-am tratat niciodată aceste pagini drept cine ştie ce „egodocument” şi n-am bănuit că, până la urmă, vor tinde să se rânduiască într-o specie literară a genului memorialistic creditată cu responsabilităţi „în oglindirea epocii” (cum pretenţios sună titlul unei teze de doctorat cu tema „Jurnalele personale”). La început au fost simple însemnări de rutină menite să-mi amintească ce va fi, nu ce-a fost. Camaşa: „Joi la ora11, şedinţa cutare.” După care am început să notez şi câte ceva despre eveniment în sine, în ideea că-mi va folosi la îndeplinirea obligaţiilor gazetăreşti, din totdeauna puse sub semnul fatidicelor întrebări „cine, unde, cum, când, de ce?” A urmat adăugarea unor scurte aprecieri asupra întâmplării culturale la care fost-am martor şi, încet-încet, banala agendă a început să prindă viaţă proprie, ieşind din crisalidă şi devenind Jurnal personal dotat cu o anume capacitate de „arhivare a timpului efectiv trăit” şi cu pretenţii de ieşire în lume. De discutat ar putea rămâne, eventual, cantitatea de sinceritate investită, câtă vreme Călinescu o pune deschis sub semnul întrebării („Sinceritatea este mai puţin probabilă în Jurnalele destinate publicării decât în cele scrise doar pentru uzul scriitorului”), iar Eugen Simion vorbeşte despre „ficţiunea Jurnalului intim”; am întâlnit chiar formularea „Jurnalul – o minciună credibilă”. Dar tot Călinescu scrie, în altă parte, că „Un jurnal numai pentru sine este un nonsens” – deci, toate tind, într-un fel sau altul, către împărtăşire publică. Atunci, toate-s nesincere… încă puţin şi ajungem la Jules Renard, autorul cinicei aserţiuni „a scrie înseamnă aproape totdeauna a minţi”. Recunosc: pregătind pentru tipar am mai contras, am mai sărit, am mai omis, am mai ponderat limbajul, că una-i când vorbeşti cu tine însuţi, alta-i când ieşi în Agora. La invitaţia directorului Arhivelor Statului, voi depune cele 11 caiete la instituţia domniei sale, şi, de va fi vreodată cineva interesat, va putea trage concluzii făcând confruntarea publicat / nepublicat. Altfel, m-am străduit clipă de clipă să scriu fără ira et studio. Deşi polemic, Jurnalul nu contestă legitimitatea altor viziuni, opinii, gusturi, mode – dimpotrivă; rămâne în sarcina contemporanilor să discearnă, şi a timpului să „socoată”. Care ar fi destinatarul acestor pagini? Are un statut destul de incert: l-aş identifica mai întâi cu obişnuitul cititor de cotidiene, motiv pentru care, într-o bună măsură, recurg la tipul de adresare gazetărească. Cred c-ar prezenta interes şi pentru cei particular interesaţi de viaţa spirituală a unui oraş cu vechi tradiţii în domeniu şi reală potenţă în contemporaneitate, urbe nu numai mare consumatoare, ci şi constant producătoare a faptului de cultură românească. Cu precizarea că referirile se fac doar la o frântură (şi, poate, nu cea esenţială) dintr-un întreg consistent, divers şi spectaculos. În spaţiul cultural ieşean şi cu respectarea Legii Blanchot, aceea a „simultaneităţii evenimentului cu scriitura”, pot avea loc oricâte alte incursiuni memorialistice, cu alţi actanţi şi cu alte unghiuri de înţelegere a fenomenului. Vor fi totdeauna bine venite, întrucât Jurnalul, crede acelaşi Eugen Simion, „este un semn de maturitate a culturii.” Şi mai departe: „Jurnalul este un contract al autorului cu sine însuşi, un contract sau un pact de confidenţialitate care, dacă nu e distrus la timp, devine public şi forţează porţile literaturii”. Cel ce „stă s-apară” n-a fost chiar distrus, ci doar şubrezit în timp prin parţială devoalare, câteva dintre notaţiile cotidiene aflându-se la originea unor articole de gazetă, scene de teatru, pagini de proză, secvenţe tv, discursuri în varii împrejurări etc.; grosul paginilor însă, tocmai cele în care autorul, identificându-se cu naratorul, încearcă să investigheze „o lume interioară altfel niciodată desluşită până la capăt”, ar fi rămas necunoscute. Regret profund faptul că n-am avut nici prevederea, nici răbdarea, poate nici timpul, să ţin un jurnal în perioade mult mai spectaculoase ale vieţii decât aceea aparent paşnică a post-pensionării. Cititorul va vedea, însă, că interesul Jurnalului creşte abia după ce autorul-narator părăseşte universul stresant al responsabilităţilor administrative, având răgaz mai mult pentru a întreba, a iscodi, a afla, a încerca să înţeleagă şi, mai ales, să se auto-înţeleagă. Oricum, rămân ratate (memorialistic) perioade de mai mare interes. Cum ar fi, pentru un anumit public, aceea a primei tinereţi petrecută (după debutul editorial încă din studenţie) în preajma microfonului, când, la 20 şi ceva de ani, transmitea la Radio România meciurile echipei naţionale din ţară şi străinătate. Ca şi – dar, pentru altă categorie de cititori – lupta (că luptă a fost!) de acum aproape jumătate de veac pentru înfiinţarea revistei „Cronica”. Apoi, a Editurii „Junimea ”, pe care a condus-o un deceniu, cu rezultate notabile, în pofida apăsării unei (de fapt, „unor”) cenzuri astăzi greu, dacă nu chiar imposibil, de imaginat. Şi mai spectaculoşi cei 11 ani petrecuţi la direcţiunea Teatrului Naţional (1979-1990), când statul a decis să nu mai subvenţioneze instituţiile de spectacole şi supravieţuirea celei mai vechi scene româneşti a fost asigurată printr-un enorm efort (de asemenea, azi greu de imaginat) nu numai al Teatrului, ci al întregului oraş. Perioadă în care (şi împotriva interdicţiilor privind construcţiile social-culturale) MRI a izbutit să determine edificarea Teatrului din Suceava, a Casei scriitorilor din Iaşi… Ca să nu mai vorbim despre episodul tiraspolean, văzut din postura corespondentului de front la războiul de la Nistru – adică, din tranşee. Dacă experienţa basarabeană a primit o cuprinzătoare reflectare memorialistică în cele 750 de pagini ale cărţii („Junimea”, 2012), celelalte perioade, prezentând, cred, egal interes, pot rămâne în amănunţimea lor cvasi-necunoscute. Iar principalii martori dispar unul câte unul şi, vorba lui Mark Twain, „nici eu nu mă simt prea bine”… Întâiul mobil al scrierii Jurnalului s-ar putea să fie de sorginte cronicărească, amintind acel „să să ştie” din vechime ce sugera postura martorului. Nu şi neimplicarea (dealtfel, mimată) cronicarilor – în cazul nostru deschis ţinută la distanţă, Jurnalul având destule accente polemice. Poate prea apăsate uneori: rod al reacţiei clipei, le-am lăsat cum s-au născut, fiind marca unor stări de spirit la rândul lor purtătoare de interes pentru cititorul de azi. Am evitat, cât s-a putut, dar nu până la capăt, subiectul „Basarabia”, îndelung cercetat cu alte prilejuri, ca şi consemnările de tip recenzie: noile lecturi sunt comentate economicos şi doar dacă au legătură imediată cu evenimentele clipei. Proiectez volumul al III-lea din seria „mea”,  Printre cărţi (vol. I, „Junimea”, 2009, vol. II, „Junimea”, 2012), rezervând-mi pentru acel prilej postura mai comodă a cititorului-comentator. „Cercul nostru strâmt” de prieteni ar fi pretins prea repetată menţionare a aceloraşi nume, motiv pentru care am recurs la prescurtări şi iniţiale. Mărturisesc: şi eu ezit, câteodată, încercând (şi ratând) anumite identificări, dat fiind că a trecut atâta vreme de când s-au scris însemnările cu pricina; aburul de mister detectivistic n-a fost, deci, premeditat. Cum se va vedea, am încercat să consemnez cât mai mult din evantaiul de evenimente ce alcătuiesc universul nostru cotidian, adică, tot cronicăreşte spus, „viaţa şi petrecerea moldovenilor”: de la chestiuni grave la mărunte întâmplări pescăreşti, de la culesul ciupercilor la ceremonii prezidenţiale, fără a ocoli sumedenia de vernisaje, festivaluri, înmormântări, întruniri, premiere, concerte, lansări, poate uitate chiar şi de cei ce fost-au cândva de faţă. Pe total general, mai multe întrebări decât răspunsuri, mai multe îndoieli decât certitudini. Barem una, totuşi, putând fi bănuită în subtextul fiecărei file: „noi suntem români!” nu-i o înjurătură şi patriotism nu-i egal naţionalism. Din cele zece agende totalizând 2000 de pagini, fireşte, a trebuit să aleg, pentru a le include şi trimite la tipar doar zilele cu mai mult „miez” – motiv pentru care, cronologic, Jurnalul nu are strictă continuitate. Cât despre riscuri – sunt cunoscute: relaţia narator-personaj evocat funcţionează cel mai bine când ambele părţi nu mai fac umbră pământului şi acceptabil când barem una a trecut Styxul, de preferinţă, autorul. Altfel, este firesc să irite şi să determine reacţii din partea celor „încondeiaţi”, care nu vor contesta propria imagine propusă de Jurnal (oricum, repet, niciodată resentimentară), ci ansamblul construcţiei, de la legitimitate la virgulă. Nu degeaba a dispus Marino să-i fie tipărit Jurnalul la cinci ani după moarte! N-am, însă, răbdare să aştept radierea din controalele lumeşti, şi „trecerea” tot lungindu-se (în februarie mă voi afla la borna 75!), am decis să-mi asum riscurile. La tipar, deci!

Fără a uita că „Fiecare om este un jurnal în care scrie o poveste, în timp ce intenţionează să scrie alta” (H. Brown).

(„Cronica veche”, nr. 1 (48), Ianuarie 2015)

Avanpremieră editorială
AUDIATUR ET ALTERA PARS sau UN JURNAL POLEMIC

Te sinucizi – m-a avertizat un prieten care s-a ostenit să citească Jurnalul intitulat Trăim o singură dată în manuscris – nu se „dă din casă” aşa, cu mâinile amândouă, fără minime precauţii. Vei irita şi-n dreapta, şi-n stânga, dar mai ales în cercul amicilor: cei faţă de care cutezi să-ţi manifeşti anumite rezerve se vor crede nedreptăţiţi, cei pe care-i apreciezi vor considera că meritau mai mult. Cu siguranţă, nu vei bucura pe nimeni, iar reacţiile vor fi imediate şi, te asigur, contondente. Ia din nou filă cu filă, zi cu zi şi drege ce-i de dres, au făcut-o şi alţii, la case mai mari. Şi mă-ntreb, la urma urmei, ce ţi-a venit? Se spune că autorii îşi redactează Jurnalul în perioadele lor lipsite de inspiraţie creatoare; asta vrei să demonstrezi? Dacă asta va fi fost, atunci, quod erat… N-am tratat niciodată aceste pagini drept cine ştie ce „egodocument” şi n-am bănuit că, până la urmă, vor tinde să se rânduiască într-o specie literară a genului memorialistic creditată cu responsabilităţi „în oglindirea epocii” (cum pretenţios sună titlul unei teze de doctorat cu tema „Jurnalele personale”). La început au fost simple însemnări de rutină menite să-mi amintească ce va fi, nu ce-a fost. Camaşa: „Joi la ora11, şedinţa cutare.” După care am început să notez şi câte ceva despre eveniment în sine, în ideea că-mi va folosi la îndeplinirea obligaţiilor gazetăreşti, din totdeauna puse sub semnul fatidicelor întrebări „cine, unde, cum, când, de ce?” A urmat adăugarea unor scurte aprecieri asupra întâmplării culturale la care fost-am martor şi, încet-încet, banala agendă a început să prindă viaţă proprie, ieşind din crisalidă şi devenind Jurnal personal dotat cu o anume capacitate de „arhivare a timpului efectiv trăit” şi cu pretenţii de ieşire în lume. De discutat ar putea rămâne, eventual, cantitatea de sinceritate investită, câtă vreme Călinescu o pune deschis sub semnul întrebării („Sinceritatea este mai puţin probabilă în Jurnalele destinate publicării decât în cele scrise doar pentru uzul scriitorului”), iar Eugen Simion vorbeşte despre „ficţiunea Jurnalului intim”; am întâlnit chiar formularea „Jurnalul – o minciună credibilă”. Dar tot Călinescu scrie, în altă parte, că „Un jurnal numai pentru sine este un nonsens” – deci, toate tind, într-un fel sau altul, către împărtăşire publică. Atunci, toate-s nesincere… încă puţin şi ajungem la Jules Renard, autorul cinicei aserţiuni „a scrie înseamnă aproape totdeauna a minţi”. Recunosc: pregătind pentru tipar am mai contras, am mai sărit, am mai omis, am mai ponderat limbajul, că una-i când vorbeşti cu tine însuţi, alta-i când ieşi în Agora. La invitaţia directorului Arhivelor Statului, voi depune cele 11 caiete la instituţia domniei sale, şi, de va fi vreodată cineva interesat, va putea trage concluzii făcând confruntarea publicat / nepublicat. Altfel, m-am străduit clipă de clipă să scriu fără ira et studio. Deşi polemic, Jurnalul nu contestă legitimitatea altor viziuni, opinii, gusturi, mode – dimpotrivă; rămâne în sarcina contemporanilor să discearnă, şi a timpului să „socoată”. Care ar fi destinatarul acestor pagini? Are un statut destul de incert: l-aş identifica mai întâi cu obişnuitul cititor de cotidiene, motiv pentru care, într-o bună măsură, recurg la tipul de adresare gazetărească. Cred c-ar prezenta interes şi pentru cei particular interesaţi de viaţa spirituală a unui oraş cu vechi tradiţii în domeniu şi reală potenţă în contemporaneitate, urbe nu numai mare consumatoare, ci şi constant producătoare a faptului de cultură românească. Cu precizarea că referirile se fac doar la o frântură (şi, poate, nu cea esenţială) dintr-un întreg consistent, divers şi spectaculos. În spaţiul cultural ieşean şi cu respectarea Legii Blanchot, aceea a „simultaneităţii evenimentului cu scriitura”, pot avea loc oricâte alte incursiuni memorialistice, cu alţi actanţi şi cu alte unghiuri de înţelegere a fenomenului. Vor fi totdeauna bine venite, întrucât Jurnalul, crede acelaşi Eugen Simion, „este un semn de maturitate a culturii.” Şi mai departe: „Jurnalul este un contract al autorului cu sine însuşi, un contract sau un pact de confidenţialitate care, dacă nu e distrus la timp, devine public şi forţează porţile literaturii”. Cel ce „stă s-apară” n-a fost chiar distrus, ci doar şubrezit în timp prin parţială devoalare, câteva dintre notaţiile cotidiene aflându-se la originea unor articole de gazetă, scene de teatru, pagini de proză, secvenţe tv, discursuri în varii împrejurări etc.; grosul paginilor însă, tocmai cele în care autorul, identificându-se cu naratorul, încearcă să investigheze „o lume interioară altfel niciodată desluşită până la capăt”, ar fi rămas necunoscute. Regret profund faptul că n-am avut nici prevederea, nici răbdarea, poate nici timpul, să ţin un jurnal în perioade mult mai spectaculoase ale vieţii decât aceea aparent paşnică a post-pensionării. Cititorul va vedea, însă, că interesul Jurnalului creşte abia după ce autorul-narator părăseşte universul stresant al responsabilităţilor administrative, având răgaz mai mult pentru a întreba, a iscodi, a afla, a încerca să înţeleagă şi, mai ales, să se auto-înţeleagă. Oricum, rămân ratate (memorialistic) perioade de mai mare interes. Cum ar fi, pentru un anumit public, aceea a primei tinereţi petrecută (după debutul editorial încă din studenţie) în preajma microfonului, când, la 20 şi ceva de ani, transmitea la Radio România meciurile echipei naţionale din ţară şi străinătate. Ca şi – dar, pentru altă categorie de cititori – lupta (că luptă a fost!) de acum aproape jumătate de veac pentru înfiinţarea revistei „Cronica”. Apoi, a Editurii „Junimea ”, pe care a condus-o un deceniu, cu rezultate notabile, în pofida apăsării unei (de fapt, „unor”) cenzuri astăzi greu, dacă nu chiar imposibil, de imaginat. Şi mai spectaculoşi cei 11 ani petrecuţi la direcţiunea Teatrului Naţional (1979-1990), când statul a decis să nu mai subvenţioneze instituţiile de spectacole şi supravieţuirea celei mai vechi scene româneşti a fost asigurată printr-un enorm efort (de asemenea, azi greu de imaginat) nu numai al Teatrului, ci al întregului oraş. Perioadă în care (şi împotriva interdicţiilor privind construcţiile social-culturale) MRI a izbutit să determine edificarea Teatrului din Suceava, a Casei scriitorilor din Iaşi… Ca să nu mai vorbim despre episodul tiraspolean, văzut din postura corespondentului de front la războiul de la Nistru – adică, din tranşee. Dacă experienţa basarabeană a primit o cuprinzătoare reflectare memorialistică în cele 750 de pagini ale cărţii („Junimea”, 2012), celelalte perioade, prezentând, cred, egal interes, pot rămâne în amănunţimea lor cvasi-necunoscute. Iar principalii martori dispar unul câte unul şi, vorba lui Mark Twain, „nici eu nu mă simt prea bine”… Întâiul mobil al scrierii Jurnalului s-ar putea să fie de sorginte cronicărească, amintind acel „să să ştie” din vechime ce sugera postura martorului. Nu şi neimplicarea (dealtfel, mimată) cronicarilor – în cazul nostru deschis ţinută la distanţă, Jurnalul având destule accente polemice. Poate prea apăsate uneori: rod al reacţiei clipei, le-am lăsat cum s-au născut, fiind marca unor stări de spirit la rândul lor purtătoare de interes pentru cititorul de azi. Am evitat, cât s-a putut, dar nu până la capăt, subiectul „Basarabia”, îndelung cercetat cu alte prilejuri, ca şi consemnările de tip recenzie: noile lecturi sunt comentate economicos şi doar dacă au legătură imediată cu evenimentele clipei. Proiectez volumul al III-lea din seria „mea”, Printre cărţi (vol. I, „Junimea”, 2009, vol. II, „Junimea”, 2012), rezervând-mi pentru acel prilej postura mai comodă a cititorului-comentator. „Cercul nostru strâmt” de prieteni ar fi pretins prea repetată menţionare a aceloraşi nume, motiv pentru care am recurs la prescurtări şi iniţiale. Mărturisesc: şi eu ezit, câteodată, încercând (şi ratând) anumite identificări, dat fiind că a trecut atâta vreme de când s-au scris însemnările cu pricina; aburul de mister detectivistic n-a fost, deci, premeditat. Cum se va vedea, am încercat să consemnez cât mai mult din evantaiul de evenimente ce alcătuiesc universul nostru cotidian, adică, tot cronicăreşte spus, „viaţa şi petrecerea moldovenilor”: de la chestiuni grave la mărunte întâmplări pescăreşti, de la culesul ciupercilor la ceremonii prezidenţiale, fără a ocoli sumedenia de vernisaje, festivaluri, înmormântări, întruniri, premiere, concerte, lansări, poate uitate chiar şi de cei ce fost-au cândva de faţă. Pe total general, mai multe întrebări decât răspunsuri, mai multe îndoieli decât certitudini. Barem una, totuşi, putând fi bănuită în subtextul fiecărei file: „noi suntem români!” nu-i o înjurătură şi patriotism nu-i egal naţionalism. Din cele zece agende totalizând 2000 de pagini, fireşte, a trebuit să aleg, pentru a le include şi trimite la tipar doar zilele cu mai mult „miez” – motiv pentru care, cronologic, Jurnalul nu are strictă continuitate. Cât despre riscuri – sunt cunoscute: relaţia narator-personaj evocat funcţionează cel mai bine când ambele părţi nu mai fac umbră pământului şi acceptabil când barem una a trecut Styxul, de preferinţă, autorul. Altfel, este firesc să irite şi să determine reacţii din partea celor „încondeiaţi”, care nu vor contesta propria imagine propusă de Jurnal (oricum, repet, niciodată resentimentară), ci ansamblul construcţiei, de la legitimitate la virgulă. Nu degeaba a dispus Marino să-i fie tipărit Jurnalul la cinci ani după moarte! N-am, însă, răbdare să aştept radierea din controalele lumeşti, şi „trecerea” tot lungindu-se (în februarie mă voi afla la borna 75!), am decis să-mi asum riscurile. La tipar, deci!

Fără a uita că „Fiecare om este un jurnal în care scrie o poveste, în timp ce intenţionează să scrie alta” (H. Brown).

(„Cronica veche”, nr. 1 (48), Ianuarie 2015)

Avanpremieră editorială
AUDIATUR ET ALTERA PARS sau UN JURNAL POLEMIC

Te sinucizi – m-a avertizat un prieten care s-a ostenit să citească Jurnalul intitulat Trăim o singură dată în manuscris – nu se „dă din casă” aşa, cu mâinile amândouă, fără minime precauţii. Vei irita şi-n dreapta, şi-n stânga, dar mai ales în cercul amicilor: cei faţă de care cutezi să-ţi manifeşti anumite rezerve se vor crede nedreptăţiţi, cei pe care-i apreciezi vor considera că meritau mai mult. Cu siguranţă, nu vei bucura pe nimeni, iar reacţiile vor fi imediate şi, te asigur, contondente. Ia din nou filă cu filă, zi cu zi şi drege ce-i de dres, au făcut-o şi alţii, la case mai mari. Şi mă-ntreb, la urma urmei, ce ţi-a venit? Se spune că autorii îşi redactează Jurnalul în perioadele lor lipsite de inspiraţie creatoare; asta vrei să demonstrezi? Dacă asta va fi fost, atunci, quod erat… N-am tratat niciodată aceste pagini drept cine ştie ce „egodocument” şi n-am bănuit că, până la urmă, vor tinde să se rânduiască într-o specie literară a genului memorialistic creditată cu responsabilităţi „în oglindirea epocii” (cum pretenţios sună titlul unei teze de doctorat cu tema „Jurnalele personale”). La început au fost simple însemnări de rutină menite să-mi amintească ce va fi, nu ce-a fost. Camaşa: „Joi la ora11, şedinţa cutare.” După care am început să notez şi câte ceva despre eveniment în sine, în ideea că-mi va folosi la îndeplinirea obligaţiilor gazetăreşti, din totdeauna puse sub semnul fatidicelor întrebări „cine, unde, cum, când, de ce?” A urmat adăugarea unor scurte aprecieri asupra întâmplării culturale la care fost-am martor şi, încet-încet, banala agendă a început să prindă viaţă proprie, ieşind din crisalidă şi devenind Jurnal personal dotat cu o anume capacitate de „arhivare a timpului efectiv trăit” şi cu pretenţii de ieşire în lume. De discutat ar putea rămâne, eventual, cantitatea de sinceritate investită, câtă vreme Călinescu o pune deschis sub semnul întrebării („Sinceritatea este mai puţin probabilă în Jurnalele destinate publicării decât în cele scrise doar pentru uzul scriitorului”), iar Eugen Simion vorbeşte despre „ficţiunea Jurnalului intim”; am întâlnit chiar formularea „Jurnalul – o minciună credibilă”. Dar tot Călinescu scrie, în altă parte, că „Un jurnal numai pentru sine este un nonsens” – deci, toate tind, într-un fel sau altul, către împărtăşire publică. Atunci, toate-s nesincere… încă puţin şi ajungem la Jules Renard, autorul cinicei aserţiuni „a scrie înseamnă aproape totdeauna a minţi”. Recunosc: pregătind pentru tipar am mai contras, am mai sărit, am mai omis, am mai ponderat limbajul, că una-i când vorbeşti cu tine însuţi, alta-i când ieşi în Agora. La invitaţia directorului Arhivelor Statului, voi depune cele 11 caiete la instituţia domniei sale, şi, de va fi vreodată cineva interesat, va putea trage concluzii făcând confruntarea publicat / nepublicat. Altfel, m-am străduit clipă de clipă să scriu fără ira et studio. Deşi polemic, Jurnalul nu contestă legitimitatea altor viziuni, opinii, gusturi, mode – dimpotrivă; rămâne în sarcina contemporanilor să discearnă, şi a timpului să „socoată”. Care ar fi destinatarul acestor pagini? Are un statut destul de incert: l-aş identifica mai întâi cu obişnuitul cititor de cotidiene, motiv pentru care, într-o bună măsură, recurg la tipul de adresare gazetărească. Cred c-ar prezenta interes şi pentru cei particular interesaţi de viaţa spirituală a unui oraş cu vechi tradiţii în domeniu şi reală potenţă în contemporaneitate, urbe nu numai mare consumatoare, ci şi constant producătoare a faptului de cultură românească. Cu precizarea că referirile se fac doar la o frântură (şi, poate, nu cea esenţială) dintr-un întreg consistent, divers şi spectaculos. În spaţiul cultural ieşean şi cu respectarea Legii Blanchot, aceea a „simultaneităţii evenimentului cu scriitura”, pot avea loc oricâte alte incursiuni memorialistice, cu alţi actanţi şi cu alte unghiuri de înţelegere a fenomenului. Vor fi totdeauna bine venite, întrucât Jurnalul, crede acelaşi Eugen Simion, „este un semn de maturitate a culturii.” Şi mai departe: „Jurnalul este un contract al autorului cu sine însuşi, un contract sau un pact de confidenţialitate care, dacă nu e distrus la timp, devine public şi forţează porţile literaturii”. Cel ce „stă s-apară” n-a fost chiar distrus, ci doar şubrezit în timp prin parţială devoalare, câteva dintre notaţiile cotidiene aflându-se la originea unor articole de gazetă, scene de teatru, pagini de proză, secvenţe tv, discursuri în varii împrejurări etc.; grosul paginilor însă, tocmai cele în care autorul, identificându-se cu naratorul, încearcă să investigheze „o lume interioară altfel niciodată desluşită până la capăt”, ar fi rămas necunoscute. Regret profund faptul că n-am avut nici prevederea, nici răbdarea, poate nici timpul, să ţin un jurnal în perioade mult mai spectaculoase ale vieţii decât aceea aparent paşnică a post-pensionării. Cititorul va vedea, însă, că interesul Jurnalului creşte abia după ce autorul-narator părăseşte universul stresant al responsabilităţilor administrative, având răgaz mai mult pentru a întreba, a iscodi, a afla, a încerca să înţeleagă şi, mai ales, să se auto-înţeleagă. Oricum, rămân ratate (memorialistic) perioade de mai mare interes. Cum ar fi, pentru un anumit public, aceea a primei tinereţi petrecută (după debutul editorial încă din studenţie) în preajma microfonului, când, la 20 şi ceva de ani, transmitea la Radio România meciurile echipei naţionale din ţară şi străinătate. Ca şi – dar, pentru altă categorie de cititori – lupta (că luptă a fost!) de acum aproape jumătate de veac pentru înfiinţarea revistei „Cronica”. Apoi, a Editurii „Junimea ”, pe care a condus-o un deceniu, cu rezultate notabile, în pofida apăsării unei (de fapt, „unor”) cenzuri astăzi greu, dacă nu chiar imposibil, de imaginat. Şi mai spectaculoşi cei 11 ani petrecuţi la direcţiunea Teatrului Naţional (1979-1990), când statul a decis să nu mai subvenţioneze instituţiile de spectacole şi supravieţuirea celei mai vechi scene româneşti a fost asigurată printr-un enorm efort (de asemenea, azi greu de imaginat) nu numai al Teatrului, ci al întregului oraş. Perioadă în care (şi împotriva interdicţiilor privind construcţiile social-culturale) MRI a izbutit să determine edificarea Teatrului din Suceava, a Casei scriitorilor din Iaşi… Ca să nu mai vorbim despre episodul tiraspolean, văzut din postura corespondentului de front la războiul de la Nistru – adică, din tranşee. Dacă experienţa basarabeană a primit o cuprinzătoare reflectare memorialistică în cele 750 de pagini ale cărţii („Junimea”, 2012), celelalte perioade, prezentând, cred, egal interes, pot rămâne în amănunţimea lor cvasi-necunoscute. Iar principalii martori dispar unul câte unul şi, vorba lui Mark Twain, „nici eu nu mă simt prea bine”… Întâiul mobil al scrierii Jurnalului s-ar putea să fie de sorginte cronicărească, amintind acel „să să ştie” din vechime ce sugera postura martorului. Nu şi neimplicarea (dealtfel, mimată) cronicarilor – în cazul nostru deschis ţinută la distanţă, Jurnalul având destule accente polemice. Poate prea apăsate uneori: rod al reacţiei clipei, le-am lăsat cum s-au născut, fiind marca unor stări de spirit la rândul lor purtătoare de interes pentru cititorul de azi. Am evitat, cât s-a putut, dar nu până la capăt, subiectul „Basarabia”, îndelung cercetat cu alte prilejuri, ca şi consemnările de tip recenzie: noile lecturi sunt comentate economicos şi doar dacă au legătură imediată cu evenimentele clipei. Proiectez volumul al III-lea din seria „mea”, Printre cărţi (vol. I, „Junimea”, 2009, vol. II, „Junimea”, 2012), rezervând-mi pentru acel prilej postura mai comodă a cititorului-comentator. „Cercul nostru strâmt” de prieteni ar fi pretins prea repetată menţionare a aceloraşi nume, motiv pentru care am recurs la prescurtări şi iniţiale. Mărturisesc: şi eu ezit, câteodată, încercând (şi ratând) anumite identificări, dat fiind că a trecut atâta vreme de când s-au scris însemnările cu pricina; aburul de mister detectivistic n-a fost, deci, premeditat. Cum se va vedea, am încercat să consemnez cât mai mult din evantaiul de evenimente ce alcătuiesc universul nostru cotidian, adică, tot cronicăreşte spus, „viaţa şi petrecerea moldovenilor”: de la chestiuni grave la mărunte întâmplări pescăreşti, de la culesul ciupercilor la ceremonii prezidenţiale, fără a ocoli sumedenia de vernisaje, festivaluri, înmormântări, întruniri, premiere, concerte, lansări, poate uitate chiar şi de cei ce fost-au cândva de faţă. Pe total general, mai multe întrebări decât răspunsuri, mai multe îndoieli decât certitudini. Barem una, totuşi, putând fi bănuită în subtextul fiecărei file: „noi suntem români!” nu-i o înjurătură şi patriotism nu-i egal naţionalism. Din cele zece agende totalizând 2000 de pagini, fireşte, a trebuit să aleg, pentru a le include şi trimite la tipar doar zilele cu mai mult „miez” – motiv pentru care, cronologic, Jurnalul nu are strictă continuitate. Cât despre riscuri – sunt cunoscute: relaţia narator-personaj evocat funcţionează cel mai bine când ambele părţi nu mai fac umbră pământului şi acceptabil când barem una a trecut Styxul, de preferinţă, autorul. Altfel, este firesc să irite şi să determine reacţii din partea celor „încondeiaţi”, care nu vor contesta propria imagine propusă de Jurnal (oricum, repet, niciodată resentimentară), ci ansamblul construcţiei, de la legitimitate la virgulă. Nu degeaba a dispus Marino să-i fie tipărit Jurnalul la cinci ani după moarte! N-am, însă, răbdare să aştept radierea din controalele lumeşti, şi „trecerea” tot lungindu-se (în februarie mă voi afla la borna 75!), am decis să-mi asum riscurile. La tipar, deci!

Fără a uita că „Fiecare om este un jurnal în care scrie o poveste, în timp ce intenţionează să scrie alta” (H. Brown).

(„Cronica veche”, nr. 1 (48), Ianuarie 2015)

Setting

Layout

reset default