„Reflexie” de Hristina Doroftei

Share

Recenzie de Gellu Dorian
„Reflexie” de Hristina Doroftei

Debutul poetei Hristina Doroftei din Tîrgu Mureş se petrece în urma Concursului Naţional de Poezie „Porni Luceafărul…” de la Botoşani, din iunie 2014, concurs prin care au debutat de-a lungul celor XXXIII de ediţii peste o sută cincizeci de poeţi. Cei mai mulţi au confirmat, alţii reflectează la ceea ce au scris, poate, în timp ce Hristina Doroftei acum face o „reflexie” junimistă, publicîndu-şi cartea la Iaşi, la Junimea, recent luată în administrare de poetul Lucian Vasiliu. Cel care-i girează debutul este, fireşte, criticul Al. Cistelecan, cel care-i ştie foarte bine paşii, fiindu-i îndrumător de doctorat poetei. Cele „Două vorbe de drum bun” care deschid cartea sunt edificatoare în ceea ce înseamnă contextul în care iese pe piaţa poeziei de la noi Hristina Doroftei, o piaţă plină de artificii online, de minimalisme, autenticisme, mizerabilisme, maximalisme, himerisme, fracturisme, şi cu din ce în ce mai puţină poezie, dar cu extrem de mulţi „ştiutori despre poezie”, în sensul de „făcători” de teorii ce bat spre o paradigmă poetică ce nu mai vine.

Hristina Doroftei nu că nu ar cocheta cu unele dintre aceste tentaţii de „nouă poezie”, dar, aşa cum observă şi Al. Cistelecan, dacă nu ar miza pe „inteligenţă şi umor”, poeta ar pica în „melancolice”. Or nu este deloc melancolică, ci mai curînd atentă la paşii pe care-i face în poezie, pe lîngă cei deja aşezaţi pe o zăpadă care-i va ascunde la primele raze de soare. Paşii Hristinei Doroftei sunt lăsaţi mai curînd pe o şapă aşezată peste placa turnantă a unei case durabile. Poeta are vervă, este caustică, cum bine observă Al. Cistelecan. Un aer condescendent domină poemele sale. Ea ştie foarte bine ce face şi de ce face. Nu risipeşte nimic, nu lasă la voia întîmplării cuvintele în economia unui poem, totul este bine calculat. Primul poem din carte este revelator: „Oglinda celei care nu vorbeşte e murdară: / imaginea e prăfuită, / plină de colb şi nisip depus / pe dinţi, făcîndu-i de plumb. / Părul celei care nu vorbeşte este lung! / Lung şi întins precum firele / pe care se conturează ciorile. / Păru-i alunecă pe buze, îngreunîndu-le. / Nasul plânge, umplîndu-i gura de mucus. / Ochii celei care nu vorbeşte sunt pătaţi de / tristeţea/ care se prelinge încetişor, încetişor…/ Genele-i sunt lipite cu lacrimi colorate. / Sprîncenele celei care nu vorbeşte sunt albite de griji / şi arse de focul supărării. / Fruntea-i este striată de / încruntări adînci şi dureroase. / Faţa celei care nu vorbeşte se reflectă / în oglinda murdară! / În oglindă se vede cea care tace. / Aceea sunt EU!” (reflexie 1).Un portret care se plimbă peste tot în carte, în  poemele scrise cu detaşare şi reflexie, gîndite, născute, nu făcute.

Hristina Doroftei va evolua spre o poezie statornică, a ei, recognoscibilă, care nu se va topi în tumultul celor ce scriu cu coada ochiului la cel de aproape, chiar de foarte aproape şi nu la ceilalţi ce vin din spatele îndepărtat al poeziei, cum face poeta tîrgmureşană.

(„Convorbiri literare”, nr. 3, martie 2015)

Setting

Layout

reset default